Deși ploua destul de urât ieri, m-am pregătit de un drum de 350 de km dus-întors pentru că așa îmi propusesem, doream, trebuia, chiar ardeam să fiu acolo ieri, la întâlnire și pe Arenă, alături de frații mei, cei apropiați, suporterii din grup și din tribune și cei din teren, gladiatorii noștri moderni.
Pe drum, ce să vezi, ploaie, trafic, lucrări, blocaje. Dau mesaj – Băieți, dacă reușesc să ajung, voi fi acolo doar la finalul întâlnirii.
Lucru care s-a și întâmplat, m-a ajutat Dumnezeu și am ajuns în timp ca să mai prind grupul la local pentru încă 15 minute. Super, zic, ne îmbrățișăm, mai vorbim și rădem rapid o bere 0% alcool, nu altfel!
Plecăm spre stadion, cerul nu se oprise încă din plâns, dar semnificația aveam s-o înțeleg mai târziu!
Intrăm, plouă destul de fin, insistent, dar liniștit în același timp.
Înșfac repede un hot-dog și ies la lumină, către Arenă. Fane Stiucă deja anunță, cu numărul 23, Razzzvaaan Patriche!!
Până să ajung la locul meu lângă Dan, deja începusem să scandez odată cu tribuna: Razvan Patriche! Razvan Patriche!
Începe meciul, cu Răzvan la centrul terenului distribuind cu precizie baloane alor săi. Mă uitam la el și nu-mi venea să cred. Asta să fie ultimul său meci? Se mișca încă foarte bine Robocop al meu, fratele meu!
Apoi, anunță iar Fane… Minutul 23! Ce??! Iese Răzvan? Iese acum fratele meu, de ce nu joacă tot meciul??!!
Atunci am înțeles totul, atunci am simțit cu adevărat tristețea cerului și semnificația ploii de afară. Dumnezeu m-a trimis pe Arenă să-l văd pe Răzvan jucând (poate) ultima oară pentru noi și mi-a pregătit această ploaie pentru a-mi masca mie lacrimile sufletului… sau pur și simplu, cerul a ales să plângă alături de mine, dar a început mai devreme.
Lacrimile acelei ploi care ne-a arătat tuturor, ne-au reamintit tot acest drum greu, această Golgotă, în care noi toți și Dinamo ne-am sprijinit pe Umerii lui, ai Căpitanului!
Azi îi scriam lui Răzvan – Nu pot să cred că nu te voi mai vedea în teren, sper să joci la Craiova, uite, e accidentat Boa.
Îmi răspunde – Trebuia să vină și momentul ăsta.
Îi scriu – Probabil acum plângem amândoi, și eu și tu.
Și Răzvan îmi răspunde cu singurul emoticon disponibil pentru această conversație – o Inimă Roșie, inima lui, a Căpitanului, asta a fost în primul rând pentru noi, Răzvan!
O inimă mare, imensă, la fel de mare ca spiritul și dăruirea de Câine adevărat pe care am văzut-o la el în toate luptele duse de Răzvan în teren îmbrăcat cu tricoul nostru sfânt, tricoul lui DINAMO!
La sfârșitul meciului, cu Ioan, Octav și alții, îl urcăm pe Cătălin Cîrjan alături de noi în tribune. Avea încă adrenalina meciului, dar ne mulțumea din priviri.
E un copil care vine din spate, simte energia tribunei, energia noastră, o primește și o arată în teren cum știe el mai bine.
E un copil care a înțeles ce înseamnă DINAMO.
În jurul meu, în jurul nostru, buluc, vin zeci de copii la autografe!
E bine, îmi spun, acești copii sunt un semn bun, avem viitor!
Mai devreme, sus în tribună la locul meu, încurajasem un alt copilaș care plângea că am pierdut.
Oare??!! Așa să fi fost ieri? Scuze, dar eu am trăit altceva.
Am trăit bucuria de a fi alături de Voi, Bucuria, dar și tristețea să-l mai văd o dată jucând pe Răzvan, poate pentru ultima dată, dar și acest final care îmi oferă certitudinea și mă liniștește că avem viitor, Atât în Teren, cât și în Tribune!
Dinamo e spirit, e luptă, e trecut, prezent și viitor, și acest viitor îl scriem noi, depinde de noi! Să nu uităm asta.
Suntem bine, suntem acasă, Dinamo se iubește și este iubită, atâta timp cât vom putea plânge de bucurie că avem Dinamo cu noi, în sufletele și în inimile noastre, Atunci asta înseamnă că Suntem Bine!
