In nordul tarii, frigul nu iarta. Intra in oase si se agata de tine ca o datorie veche, uitata prin sertare. Luni seara, pe Municipal, Dinamo a jucat cu Botosani un meci in care timpul a mers in zigzag. Cand repede, cand greoi, ca si cum terenul avea propriile lui capricii. Iar noi, ceilalti, am stat cu ochii pe ceas doar ca sa vedem cum el se incapataneaza sa nu tina cu nimeni.
Startul partidei l-a prins pe Dinamo cu pieptul in fata. Baietii au intrat in joc cu o energie care a taiat aerul inghetat din tribune. Au impins, au muscat din spatii, au alergat cu o ambitie aproape incapatanata. Presiune, atac, alt atac, inca o incercare. Publicul local a inteles repede ca Dinamo nu venise la plimbare. Desi, in seara asta, nimeni nu avea chef de plimbari. Nici macar vantul.
Totul s-a incurcat cand era mai aproape de pauza. O faza scurta, un ricoseu care a trezit o jumatate de stadion, un voleu trimis cu o siguranta pe care o vezi rar. Mingea a pornit in arc peste Epassy. A coborat in plasa ca o fraza pe care o stii dinainte sa fie rostita. A fost lovitura care a asezat Botosanii in fata si a bagat un cui in atmosfera dinamovista. Un cui rece. Metalic.
Partea a doua a avut alta cadenta. Dinamo a intrat din nou cu capul sus, de parca cineva scuturase vestiarul si lasase doar lucrurile care trebuie. A venit o ocazie timpurie, apoi cateva atacuri pe flancuri, niste pase care au cautat un drum deschis. A parut ca echipa simte mirosul egalarii si chiar al victoriei. Nu a fost un miraj.
S-a intamplat cand Oprut a trimis mingea spre poarta intr o faza ciudata, din acelea care se intampla o data pe etapa. Anestis a intins mainile, dar totul s a desfasurat prea rapid pentru el. Mingea a intrat in plasa fara sa ceara voie. Egal. Aerul s-a schimbat brusc. Genul acela de schimbare pe care o auzi inainte sa o vezi.
A urmat momentul care iti ramane in gat. Perica. Singur cu portarul, spatiu suficient, timp suficient, figura perfecta pentru un gol care sa intoarca lumea pe dos. Si-a trimis-o… acolo unde nu trebuie. O ratare care iti aduce aminte ca fotbalul nu e niciodata tandru. O ratare care iti strange pumnii fara sa vrei. Si care il pune pe atacant intr-o lumina in care nu vrei sa fii intr-o seara de Luni. Imi vine in minte un rand vechi al lui Cornel Dinu, care spunea ca “fotbalul iti da o palma exact cand incepi sa te crezi stapan pe el”. Asa a fost.
Finalul a curs cu intensitate, dar fara destin. Suturi, efort, incercari care au taiat iarba in diagonala. Dinamo a impins pana cand arbitrul a fluierat ca si cum vrea sa scape de obligatie. S a terminat 1 – 1. Un rezultat care nu spune tot ce s-a consumat. Poate nici jumatate.
Si totusi, imaginea care ramane in spate nu tine nici de goluri, nici de ratari. Tine de oamenii din spatele portii. Cei in rosu si alb. Cei veniti din Bucuresti sau de… oriunde, la capatul tarii. Luni, cu frigul muscandu-i in ceafa. Cu mainile inghetate pe garduri. Cu vocile scoase din piept ca si cum nu exista munca a doua zi dimineata. Pe bune acum. Cine mai face asa ceva in fotbalul nostru? Cine se imbarca intr-o deplasare la Botosani pe un frig din asta doar ca sa fie acolo, langa echipa, intr-un meci care nu aduce trofee, nu aduce glorie? Suporterii astia au un soi de demnitate aspra. Aia care se vede mai bine cand lumina e slaba si restul lumii sta acasa la caldura.
Meciul asta nu aduce concluzii marete. Nici nu caut. A adus un gol luat prost si un gol marcat cu mult noroc. A aratat o echipa care munceste. Alta care se agata de improvizatii. A expus o ratare care zdruncina. A ridicat tribuna dinamovista la rang de monument. Si a lasat in aer un fel de amaraciune lucida. Din aceea care te tine treaz mai mult decat ai vrea.
Restul e zgomot. Si frigul. Frigul din Botosani care ramane peste noapte, dar nu intra in inimile celor care au cantat pana la ultimul fluier. Dinamo a plecat cu un punct. Suporterii au plecat cu mai mult. Au plecat cu certitudinea ca nu sunt acolo degeaba.
Sursa foto: digisport.ro & Facebook: Dinamo Bucuresti
