Iartă-mă că plâng, nepotica mea… Astăzi moare copilăria mea ca să se nască a ta
Buldozerele au intrat astazi in Groapa din Stefan cel Mare cu delicatetea unui adevar spus prea tarziu. Este un zgomot de metal care musca din beton. Un zgomot sec, aproape chirurgical, care taie aerul rece al pranzului si ne taie pe noi, pe dinauntru. Privesc si simt cum ceva vechi se desprinde, nu din pamant, ci din piept. Am asistat la o operatie pe cord deschis, facuta fara anestezie, direct pe memoria noastra colectiva.
Norul de praf care se ridica nu murdareste orasul. Il spala. E istorie macinata fin, dusa de vantul rece peste balcoane, peste trotuare, peste oameni care poate nu au intrat niciodata in Groapa, dar care au trait la umbra ei. Firele de praf sunt strigate, injuraturi spuse din dragoste. O bucurie scurta, animalica. O speranta care a refuzat sa moara. Molozul e relicva. Betonul asta a fost viu. A tinut in el pasii, fricile si izbanzile noastre, ca un animal batran care a dus prea mult timp aceeasi povara. In fiecare bucata de beton sfaramat de coltii excavatoarelor se afla incastrat un fragment din driblingurile lui Dumitrache, o bucata din tibia lui Hildan sau un ecou al vocii lui Mircea Lucescu.
Sub gazon nu a fost niciodata pamant simplu. A fost o retea nervoasa, intinsa din crampoanele legendelor, o harta de cicatrici si ambitii. Acolo s a jucat fotbal adevarat. Acolo s a invatat rezistenta. Rugina gardurilor a fost semnul suferintei recente, dar fundatia a ramas dreapta, incapatanata, ca o coloana vertebrala care a refuzat sa cedeze. Noul stadion nu se va aseza peste cel vechi. Se va hrani din el. Va creste din spiritul lui, nu din planse ingineresti sterile.
Noi, dinamovistii stim asta. Noi simtim asta. Cei care au stat ani la rand cu mainile in buzunare si cu zambetul pregatit pentru camere, asteptand momentul potrivit pentru propriile calcule, vor spune ca e doar un santier. “Prietenii” lui Dinamo, aceia care au iubit clubul doar cand le folosea ca decor pentru ambitii personale, vor privi de pe margine si vor ofta calculat. Pentru ei, betonul a fost mereu o oportunitate. Pentru noi, a fost adapost.
Ne auzim gandurile amestecate cu sunetul sirenelor de la Urgenta. Ani la rand s au impletit cu vuietul tribunelor, ca o simbioza stranie, unica. Viata si limita. Salvare si damnare. Pista de atletism, dusmanul nostru de altadata, a fost si ea o bariera. Ne a tinut departe de teren, dar a tinut cetatea intreaga. A fost zidul care a protejat ceva ce nu stia sa se apere singur.
Astazi, schimbul se face fara aplauze. Plangem dupa Groapa si nu ne e rusine. Plangem dupa frigul care ne intra in oase in iernile geroase, pentru sufocarea zilelor caniculare, pentru mirosul de mici amestecat cu praf, pentru ecoul acela specific care iti intra in stomac inainte de fiecare derby. Plangem pentru o casa care dispare. Dar in acelasi timp, zambim. Pentru ca stim ca ca sacrificiul asta e pretul corect. Vechiul se lasa dus ca sa nu ne lase pe noi fara viitor.
Exista un moment de liniste intre loviturile utilajelor. Un gol de aer. O pauza care apasa. Cand cupa excavatorului musca din peluza, nu se aude nimic in noi. Doar o reculegere instinctiva. Multi se tem ca odata cu scaunele cade si spiritul. O confuzie fireasca. Spiritul nu a locuit niciodata in plastic sau in beton. A fost aerul de deasupra stadionului. A fost presiunea care facea adversarii sa respire mai greu. A fost santinela nevazuta care nu a parasit niciodata postul.
Astazi nu ne daramam casa. Lasam in urma o casa batraneasca, plina de amintiri, care statea sa cada peste noi. Ridicam un loc mai demn pentru tot ce a fost si pentru ce va veni. Un monument care nu sterge memoria, ci o duce mai departe. Decorul se schimba. Aerul ramane. Viitorii jucatori ai lui Dinamo nu vor calca pe o suprafata moderna, sintetica si sterila, ci vor alerga direct pe umerii gigantilor care au scris istoria acestui club.
Haideti sa fim drepti pana la capat. Stadionul era obosit. Un general batran, cu medalii prafuite si hainele rupte, lasat in ploaie ani la rand, in timp ce hartiile se plimbau dintr un sertar in altul pe la diferite institutii ale statului. L am iubit asa cum iubesti un om bolnav, cu disperare si cu vina. Zgomotul utilajelor este cea mai frumoasa muzica auzita aici de mult timp, pentru ca inseamna ca asteptarea s a terminat. Nu mai stam cu capul plecat. Nu mai cerem voie sa speram.
Cade betonul. Fierul ruginit pleaca. Promisiunea ramane. Noi ramanem. Suntem singura structura de rezistenta care nu se demoleaza. Stadionul a fost trupul, uneori slabit, al acestui club. Inima am fost mereu noi. Bate acum mai tare, mai adanc, cu un nod in gat si cu o liniste grea peste oras. Din praful asta nu se naste tacere. Se naste din nou DINAMO!
Peste doi sau trei ani, cand voi pasi pe portile noii arene tinandu mi de mana nepotica, eu voi cauta instinctiv vechile crapaturi in ziduri, dar ea va vedea doar stralucirea reflectoarelor noi. Si e bine asa. Sacrificiul amintirilor mele este pretul corect pentru bucuria ei viitoare.
Adio, batrane Stefan cel Mare! Iti multumesc ca m ai crescut pe mine, ca sa am unde sa mi aduc astazi nepotica…
Povestea mere mai departe…🤍❤️
Sursa foto: TVR Info
