Dinamo a castigat aseara la Ovidiu ca un oras care ramane in picioare dupa cutremur, cu fatadele crapate si luminile palpaind, dar cu oamenii inca pe strazi… Genul acela de victorie care nu mangaie si nu linisteste, ci te obliga sa te uiti mai atent la tine si sa recunosti ca doare, dar meri mai departe. Nu a fost un succes care sa inspire confort, ci unul care te tine treaz, cu ochii larg deschis, cu nervii intinsi si cu mintea limpede.
Meciul a inceput intr o nota familiara, din aceea care ii face pe dinamovisti sa ofteze inainte sa apuce sa injure, cu o echipa a Farului mai clara in intentii si cu o Dinamo prinsa intre ganduri, ezitanta, parca preocupata sa nu greseasca mai mult decat sa construiasca ceva. Golul primit a venit oarecum firesc, aproape didactic, ca o lectie predata de cineva care stie materia si o recita fara emotie, iar apararea noastra a parut o clipa desprinsa dintr un manual vechi, ingalbenit.
Si totusi Dinamo nu s a prabusit. A ramas acolo, cu o incapatanare care nu se vede in statistici si nu incape in scheme, a inceput sa impinga jocul nu prin idei sofisticate, ci printr o vointa bruta, muncitoreasca, de echipa care stie ca frumusetea nu tine loc de puncte. Egalarea lui Boateng a venit ca o palma data realitatii, un gol de fundas care joaca fiecare faza ca pe un conflict personal, fara diplomatie, fara explicatii.
Repriza a doua ne a oferit si momentul ritualic al fotbalului romanesc, cu arbitrul chemat la monitor, cu VAR ul care intra in scena ca un notar grabit sa puna stampila pe o vina deja acceptata, cu penalty ul dictat in numele regulamentului si impotriva oricarui fir epic favorabil noua. A fost genul de faza care nu mai enerveaza, pentru ca face parte din decor, iar Dinamo s a trezit din nou in postura cunoscuta, aceea de echipa obligata sa se reinventeze in timp real.
Aici se rupe de obicei povestea pentru formatiile fragile, dar Dinamo de aseara nu a fost fragila, ci doar imperfecta si incapatanata. Boateng a aparut din nou, intr o faza haotica, cu mingea ricosand ca o idee refuzata de prea multe ori, pana cand a intrat in poarta nu ca o mangaiere, ci ca o descarcare nervoasa. Egalarea a avut gust de dreptate obtinuta cu coatele pe masa.
Finalul partidei a fost despre presiune, despre refuzul egalului si despre sentimentul ca acest meci nu trebuie lasat in aer. Dinamo a fortat fara sa arate frumos, a atacat fara sa promita spectaculos, iar golul lui Alex Pop a venit ca un act de vointa pura, cu o preluare calma, o intoarcere scurta si un sut care a taiat orice urma de indoiala. Pop nu a cerut atentie. A luat o pur si simplu…
Victoria asta nu spune ca Dinamo a devenit brusc mare sau sigura pe ea. Spune ca Dinamo refuza sa mai fie comoda in propriile limite si ca exista jucatori care nu asteapta contextul perfect ca sa schimbe directia unei seri. Boateng si Pop sunt oamenii care intra in poveste fara sa bata la usa si o rescriu cu gesturi simple, dure, definitive.
Bucuria trebuie tinuta strans, nu risipita, pentru ca drumul nu se opreste aici si pentru ca urmeaza un meci care nu permite autosuficienta. Universitatea Craiova vine pe Arena Nationala, iar Dinamo are nevoie de tribune pline, de zgomot, de acea presiune care transforma stadionul intr un argument. Nu e un apel festiv si nici o invitatie politicoasa. E o necesitate…
Asa ca, fratilor, lasati canapeaua, inchideti comentariile si veniti la stadion. Echipa asta nu promite liniste. Promite lupta. Iar lupta asta, oricat de imperfecta ar fi, se castiga doar impreuna…
By EMIL CRACIUNICA
Sursa foto: GSP/capturi de ecran Prima Sport.
