“Gata! S-a terminat!”. Au fost cuvintele tale pentru gazeta. Intelesesem ca se terminase cu echipa nationala pe care ai adorat-o, “draga Mircea!”, intreaga ta viata!
Ai spus de mai multe ori ca orice roman ar trebui sa isi iubeasca echipa national mai mult decat echipa de club! Din pacate, titanule, s-a terminat cu viata ta pe pamant!
Multi oameni nu pot crede. Nici eu nu pot crede, foarte multi te vedeau nemuritor. Si eu, tot asa! Caci aura ta o sa “luceasca” pe vecie! Sa luceasca? Nici vorba, o sa stra-luceasca pe vecie!
Scriind despre tine, Ionut Zainea a folosit cuvantul “:urias”. Febletea ta, Rica “Ricardo” Raducanu spunea “mare antrenor! Mihnea (nu doar el!), ceva mai scurt: “mare om”!
Sufar si acum din cauza faptului ca noi, ca natie, nu te-am pretuit sufiecient. Mult mai putin decat ai fi meritat. Cand ai plecat la Pisa, dupa ’90, stiam deja ca am pierdut nu doar un mare antrenor, ci un mare om. Gigantul nostru! Cel care putea sa scoata “apa din piatra seaca”, numai sa fie lasat ds o faca.
Da Mircea, tu ai fost printre putinii care ne-au facut sa vedem “cele mai inalte culmi” ale fotbalului, ale fotbalistilor! Cu tine la timona ehipei nationale, imi imaginam cu usurinta nationala Romaniei in finala campionatului european din 1984. In definitiv, de ce nu? Cu tine “la timona” batusem campioana mondiala en-titre! Cu tine vedeam Dinamo cel putin intr-o finala de cupa europeana, uitand ca, de felul tau, ai fost un antrenor ghinionist, care a trebuit sa munceasca enorm pentru zecile de trofee pe care le-ai castigat. Pe foarte multa valoare si munca!
Visam sa iti iau un interviu. Te vedeam director tehnic la Dinamo, clubul pe care l-ai iubit cel mai mult. M-as fi pregatit meticulos, asa cum o faceai tu intotdeauna. As fi incercat sa vin cu intrebari interesante, care sa te “provoace”. Cum anume? Nu stiu, gaseam eu ceva. Poate te-as fi intrebat de ce la Dinamo nu a mai aparut un alt jucator care sa alerge la fel de repede ca Dumitrache. Sau care sa dea cu capul la fel de bine ca Dudu Georgescu. Ti-as fi multumit pentru jocul spectaculos etalat de echipele pe care le-ai antrenat. Poate mai putin Rapid; eram invidios ca ai ajuns acolo in trecut. Mi-as fi cerut iertare ca, de prea multe ori in tineretea mea, ma inscrisesem si eu in corul celor care iti “reprosau” ca dadeai vina pe arbitrii cand pierdeai. Revazand meciul cu Sampdoria sau cu Anderlecht, mi-am dat seama ca eu am gresit. Mult.
Chiar asa, cand dadeai interviuri, cum de te vedeai la “mivelul” tuturor oamenilor, cand de fapt tu erai gigantul nostru? Sa fi fost modestia copilariei tale?
Din pacate, despre alte minunatii, nu te-am auzit vorbind. Mi-ar fi placut sa te fi auzit vorbind despre picturi celebre (cat de interesant ar fi fost sa prezinti cateva picturi faimoase facand parelele cu fotbalul!), despre orasele in care te-ai plimbat cu elevii tai, mai ales in acelea in care ai fost obligat sa faci pe “ghidul” turistic. Am amintit picturile, deoarece iti placeau foarte mult, dar tu savurai mai multe: spectacolele de revista, cartile, muzica de calitate…
Fostii tai elevi, ajunsi mari jucatori iar mai, pe urma mari antrenori, spuneau despre tine ca ai fost precum un “tata”. Ce compliment frumos! Intim, de suflet.
Ai aratat tuturor ca nu ai avut nici o teama sa te “bati” cu cei mai mari antrenori si fotbalisti de pe pamant, primul mentionat fiind, acel fotbalist fara egal, “anume Maradona”. Ai fost printre romanii care ne-au aratat si noua ca e posibil sa urci foarte sus. Intr-adevar, “cerul era limita”!
Nea Mircea, nu te vom uita! Nu avem cum! Ne vom aminti, de la tine, ca se poate forma (“in patru ani”) o echipa talentata cu tineri care sa aiba lnga ei cel putin trei sau patru jucatori experimentati. Alti antrenori isi vor aminti, la un moment dat, ca la fotbalisti intai trebuie sa le antrenezi “mintea”, iar mai pe urma “picioarele”. Probabil ca mai putin antrenori isi vor aminti ca “educatia” jucatorilor este foarte importanta.
Ma indoiesc insa ca eu voi mai vedea vreudata un copil care, plecat dintr-o familie foarte saraca, sa ajunga capitan la ehipa nationala la un turneu mondial. Ma indoiesc ca voi mai vedea vreun antrenor plin de entuziasn, curios, studios, intelept, care sa aiba rabdarea de a creste jucatori ca si cum ar fi copiii lui. Ba sa ii mai si “aseze” pe teren pentru a juca un fotbal fenomenal. Imposibil de uitat.
Despre cate campionate si cupe ai castigat, unde le-ai castigat, nu voi vorbi astazi. O vor face altii, eu doar constat cum te plang fostii tai elevi din Romania, Italia, Turcia, Ucraina, Rusia, iarasi Ucraina si, tocmai la final, din nou Romania!
Adio, draga Mircea! Din politete, ar fi trebuit sa ma adresez cu domnule Lucescu, dar nu pot! Te-am iubit prea mult!
Un articol semnat de Andrei Popescu
sursa foto: ro.wikipedia.org
