sursa foto: GSP
Nu știu cum ați adormit voi aseară, dar eu, când am ajuns târziu în noapte acasă, m-am dus la culcare cu un zâmbet cât P.C.H. Eram obosit și aș fi vrut să dorm. Dar nu puteam să închid ochii, pentru că mi se derulau imaginile de pe stadion cu victoria băieților împotriva celor de la Hermannstadt. Prin minte îmi jucau golurile superbe ale lui Edy și Cătălin, țesătura de pase, suporterii cântând din toți rărunchii și sentimentul ăla sublim că, după 8 ani de zbateri și emoții, echipa chiar a reușit să se cațere în playoff.
M-am ridicat din pat, m-am dus la fereastră și am tras adânc aer în piept. Nu știu dacă era neapărat aerul tare al înălțimilor playoff-ului (ca o notă personală, eu locuiesc la parter… 😂😂😂) sau doar mirosul de mici de la vecinul petrecăreț de la doi, dar un lucru era clar: Dinamo s-a întors acolo unde îi e locul! Și pentru asta merită elogiată pe măsură, cu entuziasm…
Dacă fotbalul ar fi un munte, Dinamo ar fi acel alpinist nebun care nu întreabă dacă traseul e greu, ci cât mai e până în vârf. Cu haina roș-albă fluturând în vântul rece al competiției și rucsacul încărcat de speranțe, a pornit într-o expediție istovitoare spre piscuri rarefiate, cu o echipă modestă numeric, un lot muncitor, același antrenor Kopic, cu alura unui explorator nordic, și secundul Petre, care știe pe de rost fiecare pietricică din drumul spre victorie. Cu optimism în bagaje și crampoane bine ascuțite, echipa a început escaladarea, visând pe ascuns și în mod șiret la accederea în playoff – obiectivul nefiind declarat oficial –, la aerul tare de sus, unde doar cei tari rezistă.
Dar, așa cum toți o știm, muntele nu e o plimbare prin parc. Când te uiți la ce a înfruntat Dinamo, ai zice că echipa a urcat fără frânghii de siguranță, cu mâinile goale și un optimism aproape sinucigaș. Cele cinci înfrângeri au fost adevărate prăpăstii în care am alunecat fără să avem vreme să strigăm „Fereșteeee!”. Două dintre ele, chiar pe teren propriu, au fost ca și cum ne-ar fi furat cineva busola fix când începusem să credem că suntem pe drumul cel bun.
Dar nimic nu doare mai tare decât când te împinge în râpă chiar rivalul tău de moarte. Bercenarii ne-au dat două brânciuri de ne-au cam țiuuit urechile de la Arc până la Floreasca. Prima oară ne-au împins ca pe niște turiști neatenți care fac selfie-uri pe marginea prăpastiei. În Cupă, parcă ne-au luat și rucsacul, ne-au golit buzunarele și ne-au lăsat în chiloți în mijlocul viscolului. În retur, ne-au bătut cu arbitrii și au viciat rezultatul, deci nu se pune și nici nu vreau să comentez. Dar băieții au strâns din dinți, și-au scuturat gheața din barbă și au zis… „Nu murim noi așa ușor!”
Dar au fost și zile mai bune. Douăsprezece victorii – și sperăm chiar la a treisprezecea, obținută în ultima etapă la Arad – au fost ca niște raze de soare care ne-au încălzit pe traseu. Am sărit peste stânci, am rupt bocancii pe terenuri grele și am marcat vreo 39 de goluri, cu o medie de 1,34 pe meci, adică fix cât trebuie ca să nu suferim de foame, dar nici să ne îngrășăm.
L-am avut pe Selmani, unul dintre liderii expediției, omul care s-a zbătut din răsputeri și a găsit mai mereu calea cea mai scurtă spre plasă, fix cum un alpinist experimentat simte care e fisura din stâncă unde să-și înfigă pioletul. „Copilul de suflet” al tuturor dinamoviștilor, Cătălin Cîrjan, a fost cartograful nostru, creierul echipei, arhitectul traseului, care a știut mereu unde să paseze pentru ca vârful să fie mai aproape. Căpitanul Denis a fost un cățărător de sprijin și de încredere, unul dintre oamenii care au ținut ritmul echipei și au împins-o mereu mai sus.
Dar niciun alpinist nu urcă singur. Fără un lider de expediție care să-i spună când să forțeze și când să se odihnească, treaba se poate termina prost. Zeljko Kopic, calm și meticulos ca un ghid montan, a știut să echilibreze echipa, să-i învețe pe băieți să nu se panicheze când se împotmolesc și să nu devină aroganți când prind viteză. Alături de el a stat Florentin Petre, omul care are sângele impregnat de alb și roșu, legenda care a cunoscut fiecare cărare a muntelui numit Dinamo, cel care a fost sufletul expediției, cel care le-a amintit jucătorilor că Dinamo e o stare de spirit.
Și uite că, după toate căzăturile, toate platourile de așteptare și toate victoriile muncite, Dinamo a ajuns în playoff. Tati, aici aerul e tare, oxigenul e puțin și doar cei puternici rezistă. Dar, dacă există un lucru pe care l-a demonstrat echipa asta, este acela că știe să se cațere chiar și când e cu spatele la perete.
Însă, ca să ajungem și mai sus, ca să facem pasul spre vârful cel mare, este nevoie de ceva esențial: NOI!!!! Da, noi, suporterii dinamoviști, cei care știm că fotbalul nu se trăiește doar la televizor și că echipa asta are nevoie de peluze și tribune care să răsune ca o avalanșă la fiecare meci.
Luați bilete, (re)abonați-vă, veniți pe stadion, aduceți-vă prietenii, rudele, vecinii, chiar și pe ăla care zice că nu se mai uită la fotbal de când s-a retras Oneață. Acum e momentul să umplem tribunele și să urcăm împreună spre vârful cel mare.
Munții nu se cuceresc de unul singur. Haideți să facem împreună această ultimă ascensiune! Puneți-vă căștile de oxigen și haideți în tribune!
Dinamo urcă… Dinamo rezistă… Dinamo zâmbește… 🤍❤️
