CAND ARBITRUL A VRUT SA FIE POVESTEA, IAR DINAMO I A FURAT FINALUL

CAND ARBITRUL A VRUT SA FIE POVESTEA, IAR DINAMO I A FURAT FINALUL

Un derby, mai ales cum a fost cel de aseara, nu este niciodata doar un simplu meci. E o memorie care alearga in tricouri, o colectie de orgolii adunate in ani si o forma foarte sofisticata de a demonstra ca fotbalul nu are absolut nicio obligatie sa fie rezonabil.

Aseara, pe Arcul de Triumf, Dinamo si FCSB au venit cu toate acestea in bagaje. Au plecat cu un 2-1 pentru Dinamo, cu liderul ramas in alb si rosu si cu Istvan Kovacs intr o situatie mai putin obisnuita pentru un arbitru de asemenea rang: aceea de a fi pomenit la fel de mult ca marcatorii.

Dar n as vrea sa ma grabesc in aprecieri. Inaintea spectacolului lui Kovacs a existat fotbal. Si, slava Domnului, a fost fotbal bun.

Dinamo a inceput mai hotarata, mai vie, cu acea energie a echipei care nu venise sa si apere locul in clasament, ci sa l justifice. A venit sa demonstreze ca liderul nu este o fotografie de moment, ci poate fi si o stare de spirit.

Karamoko a dat primul semnal serios, iar Tarnovanu a raspuns impecabil. Portarul FCSB ului avea sa fie, de altfel, unul dintre personajele importante ale serii. Uneori, un portar nu apara doar mingea. Apara si proportiile scorului. Iar Tarnovanu a aparat multe aseara. La un moment dat, aveam impresia ca baietii din apararea FCSB ului ii trimisesera deja cerere de colaborare pe termen lung.

Apoi, in min. 23, a intrat in scena Istvan Kovacs.

Faza duelului dintre Cata Cirjan si Korenica a fost primul episod dintr o serie in care VAR ul a inceput sa capete aerul unui al doilea arbitru, iar arbitrul central aerul unui om care trebuie sa se consulte cu primul. Kovacs a mers la monitor, a revenit, a reconsiderat.

Pana aici, nimic iesit din comun. Tehnologia exista tocmai pentru a corecta ceea ce ochiul uman poate rata. Problema apare atunci cand, intr un interval atat de scurt, ai impresia ca tehnologia incearca sa arbitreze... arbitrul. 🙂

A urmat conflictul dintre Duarte si Marginean. Rosu pentru portughez, iar FCSB ramanea in zece oameni. Si pentru ca o singura controversa era, probabil, prea putin pentru un derby, Kovacs a acordat apoi penalty pentru FCSB la duelul dintre Oprut si Boutoutaou.

Si ce sa vezi? Bucurie ros albastra de nedescris.

Pauza publicitara.

VAR.

Kovacs la monitor.

Kovacs inapoi.

Penalty anulat.

In acel moment, fiind in tribuna, am inceput sa ma intreb daca nu cumva centralul isi propusese sa transforme derby ul intr un serial. Cu fiecare episod aparea o noua rasturnare de situatie, iar singurul lucru previzibil devenise faptul ca nimic nu mai era previzibil. Daca mai aparea si un narator care sa spuna "in episodul urmator...", nu m as fi mirat deloc.

Ironia este ca, in fotbal, arbitrul ar trebui sa fie aproape invizibil. Sa l simti doar atunci cand lipseste. Aseara, Kovacs a avut o problema exact inversa: a fost prea prezent.

Si, in timp ce arbitrul isi cauta linistea printre monitoare, Dinamo isi cauta golul.

L a gasit in minutul 36.

Martin Pascual a atacat excelent centrarea lui Armstrong si a trimis mingea in plasa. Fara VAR. Fara mister. Fara filosofie. Doar fotbal.

1-0.

Dinamo avea avantajul si, mai important, avea jocul.

Repriza secunda a confirmat impresia. FCSB a incercat sa reziste, Dinamo a continuat sa construiasca, iar Tarnovanu a inceput aa semene cu acel coleg de serviciu care, dupa ce toata lumea pleaca acasa, ramane singur sa stinga luminile.

Statisticile sunt un martor care nu poate fi intimidat de nimeni: 62% posesie pentru Dinamo, 23 de suturi fata de numai 7 ale FCSB si un xG de 2,7 la 0,79.

Cifrele nu au sentimente. Dar uneori au o sinceritate pe care oamenii o evita.

Iar ele spun ca Dinamo a fost echipa care "si a dorit mai mult victoria"... 😂😂😂, a contruit mai mult si a ajuns mai des in situatia de a marca.

In minutul 78, Pascual a reaparut in centrul povestii. Lovitura sa de cap, venita dupa un corner, a fost deviata de Ofri Arad in propria poarta.

Un mic zambet al sortii. 🙂

Omul care in primavara a contribuit la eliminarea lui Dinamo din cursa europeana a devenit acum, involuntar, unul dintre arhitectii unei seri memorabile pentru alb rosii.

2-0.

Ar fi trebuit sa fie liniste.

Numai ca derby urile nu cunosc cuvantul "liniste". Au un vocabular propriu, iar "calm" pare sa fi fost scos demult din dictionar.

In minutul 84, David Miculescu a gasit un sut bun din afara careului si a redus diferenta. Dinamo avea din nou emotii, iar FCSB descoperea ca uneori un meci poate fi aproape pierdut si totusi sa ti mai ofere cateva minute de speranta.

Apoi a venit momentul care spune poate cel mai bine povestea lui Tarnovanu.

Penalty pentru Dinamo.

Armstrong executa. Poate cel mai slab penalty executat de el de cand e la Dinamo.

Tarnovanu apara.

Portarul FCSB ului tocmai isi salvase echipa de la un scor care ar fi exprimat si mai apasat superioritatea dinamovista.

Pana la final, Dinamo a rezistat.

Si a castigat.

A castigat un derby, dar mai ales a castigat confirmarea ca forma buna din inceputul sezonului nu este o intamplare. A castigat cu energie, cu personalitate, cu o idee de joc si cu sentimentul ca echipa aceasta începe sa capete o identitate.

FCSB?

A avut momente. A avut orgoliu. A avut un Tarnovanu excelent. Dar a avut prea putin fotbal pentru un adeversar care, aseara, i a fost superior.

Iar Istvan Kovacs?

El a avut altceva.

A avut... monitoare.

A avut gesturi.

A avut controverse.

A avut VAR.

A avut chiar si suficient material pentru ca noi, cei care am stat in tribune sau cei care au stat in fata televizorului si ne prefacem ca stim fotbal, sa ne simtim pentru cateva minute specialisti in arbitraj.

Poate ca aceasta este una dintre micile absurditati ale fotbalului: uneori, cel care trebuie sa vegheze la poveste incepe sa creada ca povestea ii apartine.

Numai ca derby ul nu i a apartinut lui Kovacs.

I a apartinut lui Dinamo.

Si poate ca povestea mea despre derby nu s a terminat odata cu ultimul fluier.

Dupa ce luminile Arcului s au stins, dupa ce tribunele s au golit si vocile au ramas undeva in urma, am pornit spre casa. Aproape o suta de kilometri prin noapte.

Soseaua era destul de libera pentru acea ora tarzie. Satele treceau pe langa mine cu ferestre intunecate, ici colo mai palpaia cate o lumina, ca un ochi obosit care refuza sa adoarma de tot.

Farurile masinii desenau in intuneric o fasie ingusta de lumina, iar kilometrii se desprindeau unul cate unul din noapte.

In urma ramanea Bucurestiul. In oglinda retrovizoare ramanea Arcul. In mine ramanea 2-1.

Eram obosit.

Genul acela de oboseala pe care n o blestemi.

O oboseala dulce, castigata cinstit, ca dupa o zi in care ai primit mai mult decat ai cheltuit.

Pentru ca in masina nu ma intorceam singur.

Cu mine venea 2-1.

Venea golul lui Pascual.

Venea Tarnovanu plonjand dupa mingi care pareau deja condamnate.

Venea imaginea lui Kovacs alergand cand spre monitor, cand inapoi in teren, intr un soi de dans pentru pe care, daca l as fi vazut intr o comedie, probabil as fi spus ca scenaristul a exagerat.

Si, mai ales, venea bucuria aceea simpla si greu de explicat pe care o cunoaste orice suporter adevarat: aceea de a conduce noaptea aproape o suta de kilometri si de a nu simti ca drumul este lung.

Poate ca fotbalul are si aceasta putere ciudata. Iti poate lasa in oase oboseala, dar iti scoate din suflet greutatea.

Asa am ajuns acasa.

Cu ochii obositi, cu mintea inca pe Arc si cu inima, inexplicabil de tanara pentru ora aceea din noapte, batand in alb si rosu.

Kovacs poate ca a vrut sa fie povestea.

Dinamo i a furat finalul.

Iar eu am mai avut aproape o suta de kilometri ca sa ma bucur de el.

Unele victorii se termina la stadion.

Altele mai merg putin cu tine.

Pe asta am adus o acasa...

"Ooooo... iar sunt seara departe alaturi de Dinamo..." 🤍❤️