Când încetează un fotbalist să mai fie doar un fotbalist și devine o legendă?

Când încetează un fotbalist să mai fie doar un fotbalist și devine o legendă?

„Cum poate califica un club doi jucători: unul simplu fotbalist, unul legendă? Asta în situația în care fotbalul este un sport de echipă, nu unul individual precum tenisul de câmp sau de masă, judo ori lupte?”

Întrebarea a fost pusă de Emil Crăciunică pe grupul Totul pentru Dinamo și, dincolo de răspunsul pe care fiecare suporter îl poate avea aproape instinctiv, merită puțin analizată. Pentru că în fotbal folosim foarte ușor cuvântul „legendă”. Uneori poate chiar prea ușor.

La prima vedere, lucrurile par simple. Un fotbalist mai valoros, cu mai multe goluri, mai multe meciuri și mai multe trofee ar trebui să stea mai sus în ierarhia istorică a unui club. Dacă ar fi așa, am putea deschide o bază de date, am rula o interogare pe statistici și, la final, am afla cine sunt legendele lui Dinamo.

Doar că istoria fotbalului nu funcționează așa.

Dinamo a avut sute de fotbaliști foarte buni. A avut internaționali, golgheteri, campioni, jucători care au plecat apoi spre campionate puternice ale Europei. Unii au fost poate, strict fotbalistic, mai talentați decât oameni pe care astăzi îi numim fără să ezităm legende. Și totuși, memoria dinamovistă i-a așezat în locuri diferite.

Aici apare, de fapt, diferența dintre valoarea unui fotbalist și importanța lui pentru identitatea unui club.

Și poate că înainte de Marius Niculae, Dănciulescu, Hîldan sau Florentin Petre trebuie să ne întoarcem mult mai departe. Până într-o perioadă pe care cei mai mulți dintre cei care merg astăzi la stadion nu au cum să și-o amintească.

Pentru că Dinamo nu începe cu generațiile pe care le-am prins noi.

Pe pagina oficială dedicată legendelor clubului apar nume precum Titus Ozon, Alexandru Ene I, Ioan Suru, Gheorghe Băcuț I, Nicolae „Nicușor” Dumitru, Carol Bartha, Angelo Niculescu sau, ceva mai târziu, Iosif „Piți” Varga. Pentru o mare parte dintre suporterii de astăzi, acestea nu sunt amintiri. Sunt povești moștenite.

Și tocmai aici cred că putem găsi una dintre cele mai frumoase definiții ale legendei.

Există oameni pe care nu i-ai văzut niciodată jucând, dar despre care știi că au fost importanți pentru clubul tău.

În 1955, când Dinamo câștiga primul campionat din istorie, Angelo Niculescu avea în echipă oameni precum Alexandru Ene, Ion Suru, Gheorghe și Ladislau Băcuț, Valeriu Călinoiu sau Nicolae Dumitru. Ene fusese golgheterul campionatului cu un an înainte și avea să fie principalul marcator dinamovist și în sezonul primului titlu.

Câți suporteri dinamoviști de 20 sau 30 de ani au văzut un minut jucat de Alexandru Ene?

Niciunul.

Și totuși, Ene are o poveste care îl leagă pentru totdeauna de locul pe care dinamoviștii îl numesc simplu „Groapa”: pe 14 octombrie 1951, la inaugurarea stadionului Dinamo, el a marcat primul gol înscris vreodată pe noua arenă.

Dintr-odată, statistica devine imagine.

Poate că nu știm toate golurile lui Alexandru Ene. Poate că nu găsim filmări cu fiecare partidă. Dar putem spune unui copil care intră pentru prima dată în Ștefan cel Mare: primul om care a dat gol aici pentru Dinamo a fost Alexandru Ene.

Asta este memoria unui club.

La fel este Titus Ozon, unul dintre marii artiști ai fotbalului românesc de după război. A jucat pentru Dinamo în primii ani de existență ai clubului și a fost golgheterul Diviziei A în două sezoane consecutive, 1952 și 1953. Dar despre Ozon au supraviețuit nu doar golurile.

A supraviețuit și povestea temperamentului său.

Într-un meci cu Dinamo Tbilisi, Ozon i-ar fi trecut mingea printre picioare unui adversar sovietic. Un dribling banal după standardele fotbalului de astăzi, numai că România anilor '50 nu era tocmai un loc în care îți permiteai orice. Episodul a fost interpretat politic drept o batjocură la adresa sovieticilor, iar Ozon a fost sancționat; relatările păstrate ulterior vorbesc inclusiv despre o zi de arest la garnizoană.

Gândiți-vă ce rămâne după șapte decenii.

Scorul exact al acelui meci probabil că îl caută astăzi doar statisticienii.

Driblingul încă se povestește.

Apoi vine generația lui Piți Varga.

Iosif „Piți” Varga a intrat copil în curtea lui Dinamo și, la debutul pentru prima echipă, în 1958, la numai 17 ani, a marcat de trei ori într-un 6-0 cu Steagul Roșu. A devenit apoi omul de creație al unei generații care avea să domine fotbalul românesc la începutul anilor '60.

Dar dacă întrebi despre Piți Varga pe cineva care l-a cunoscut sau care a crescut cu poveștile generației lui, probabil că discuția nu se va opri la campionate.

Va apărea personajul.

Una dintre poveștile rămase despre el spune că, într-un pariu făcut în Pantelimon, s-a lăudat că poate lovi de opt ori din zece bara transversală a unui bătător de covoare. Ar fi lovit-o de zece ori din zece. Altădată, i-ar fi demonstrat lui Ionel Augustin că poate doborî cu mingea, una câte una, mai multe sticle așezate pe un gard, pe semiîntuneric și încălțat cu pantofi de stradă.

Sunt povești de vestiar și de cartier. Poate tocmai de aceea au rezistat.

Și Piți Varga mai oferă ceva extraordinar pentru discuția despre ce înseamnă o legendă. După cariera de jucător, a lucrat la centrul de copii și juniori al lui Dinamo și a contribuit la formarea unor fotbaliști precum Florin Răducioiu, Ionuț Lupescu, Bogdan Stelea, Florin Prunea sau Florin Tene.

Adică influența lui asupra lui Dinamo nu s-a terminat când a încetat să mai joace.

A continuat prin alții.

Și atunci apare o întrebare: cum măsurăm asta într-un tabel?

Câte goluri valorează faptul că ai format generația următoare?

Câte meciuri valorează o poveste pe care suporterii încă o spun după 60 de ani?

Unde îl trecem pe Ion Suru, unul dintre oamenii primului titlu? Unde îi trecem pe Gheorghe Băcuț, Nicolae Dumitru sau Carol Bartha? Oficial, Dinamo îi păstrează în propria galerie de legende, chiar dacă pentru generațiile actuale numele lor nu mai au aceeași forță imediată precum Hîldan, Dinu sau Dănciulescu.

Poate că tocmai aici este proba timpului.

O legendă nu trebuie neapărat să fie cunoscută în detaliu de fiecare copil care vine astăzi la Dinamo. Dar povestea clubului trebuie să ajungă inevitabil la ea.

Mai aproape de noi lucrurile devin, paradoxal, și mai complicate.

Adrian Mutu este probabil unul dintre cele mai bune exemple. Vorbim despre unul dintre marii fotbaliști români ai generației sale, cu Dinamo, Inter, Parma, Chelsea, Juventus și Fiorentina în carieră.

Dar este Adrian Mutu o legendă a lui Dinamo?

Interesant este că Dinamo îl include chiar pe pagina oficială intitulată „Legende”, alături de nume precum Hîldan, Dinu, Dudu Georgescu sau Florentin Petre. Tot acolo apare și Ciprian Marica.

Asta însă nu închide discuția. Din contră, o face și mai interesantă.

Un club poate acorda instituțional o asemenea titulatură. Poate crea o galerie a legendelor, poate organiza o ceremonie, poate scrie „legendă” într-un comunicat.

Dar este suficient?

Greu de spus că Mutu ocupă în memoria colectivă dinamovistă același loc cu Dinu, Dumitrache, Dudu Georgescu sau Hîldan. Povestea lui cea mare s-a scris, în bună măsură, în fotbalul european. Asta nu îi micșorează cu nimic valoarea. Doar arată că „mare fotbalist” și „legendă a unui club” nu sunt obligatoriu sinonime.

Ciprian Marica complică și mai mult lucrurile. Este crescut de Dinamo, a câștigat trofee cu Dinamo și a plecat foarte tânăr spre Șahtior Donețk, înaintea unei cariere importante în străinătate. Spre final, a ajuns însă să joace și pentru Steaua.

Îi șterge asta anii dinamoviști?

Evident că nu.

Influențează felul în care este privit de o parte dintre dinamoviști?

Aproape sigur.

Pentru că statutul de legendă nu se construiește doar din ceea ce ai făcut în cele 90 de minute. Se construiește și din ceea ce ai reprezentat pentru club înainte, în timpul și după acele 90 de minute.

Ionel Dănciulescu ne oferă aproape exemplul invers. A jucat ani buni la Steaua și a câștigat trofee acolo, dar a avut trei perioade la Dinamo, iar cea mai mare parte a imaginii sale publice a ajuns în cele din urmă să fie legată de clubul din Ștefan cel Mare. Trei Titluri și trei Cupe câștigate de el cu Dinamo, după perioada petrecută la rivala bucureșteană. În anii revenirii sale, a trecut printr-o perioadă lungă de oprobriu din partea fanilor, fiind contestat și privit cu suspiciune. Totuși, a îndurat această presiune și, în timp, a devenit una dintre legendele indiscutabile ale clubului, statut consolidat nu doar până la finalul carierei, ci mai ales după retragere, când a ales să doneze toate trofeele sale către Dinamo, într-un gest prin care a ajutat la salvarea clubului și prin care a arătat că legătura lui cu clubul depășește cu mult cariera de jucător și rămâne una de apartenență totală.

Asta ne arată că memoria unui club nu lucrează după reguli rigide.

Și aici putem împrumuta un concept din informatică și matematică: logica fuzzy.

În logica booleană clasică, lucrurile sunt simple: adevărat sau fals. 1 sau 0.

Aplicată brutal discuției noastre:

0 – nu este legendă.

1 – este legendă.

Numai că oamenii nu funcționează așa. Nici memoria colectivă.

În logica fuzzy, un element poate avea un anumit grad de apartenență la o mulțime, o valoare între 0 și 1. Dacă am face doar ca exercițiu tocilăresc o funcție de apartenență μ pentru categoria „legendă Dinamo”, în ea ar putea intra valoarea fotbalistică, performanțele, longevitatea, fidelitatea, identificarea cu echipa, momentele memorabile, impactul asupra suporterilor și rezistența în timp.

Nu există, evident, o formulă de tip:

30% trofee + 20% goluri + 15% fidelitate + 10% banderola de căpitan = legendă.

Ar fi ridicol.

Dar ideea explică foarte bine de ce doi oameni cu performanțe similare pot ocupa locuri complet diferite în memoria unui club.

Un jucător poate avea o valoare fotbalistică enormă, dar o apartenență simbolică redusă. Altul poate să nu fi fost cel mai bun fotbalist al generației lui, dar să aibă valori uriașe la capitolele identificare, longevitate, impact și memorie.

Primul poate fi fotbalistul mai bun.

Al doilea poate fi legenda mai mare.

Dudu Georgescu are două Ghete de Aur și rămâne golgheterul all-time al primei ligi românești, cu 252 de goluri. Florea Dumitrache a devenit pentru generații întregi sinonim cu talentul atacantului dinamovist. Cornel Dinu a depășit de mult statutul de simplu fost jucător și a devenit unul dintre personajele prin care se povestește istoria clubului. Toți trei se regăsesc și în galeria oficială de legende a lui Dinamo.

Florentin Petre este legat de o generație, de trofee și de imaginea unui Dinamo pe care mulți dintre suporterii actuali l-au trăit.

Dănciulescu înseamnă goluri, ani, plecări și reveniri.

Iar apoi există cazul Cătălin Hîldan.

Poate cel mai bun argument împotriva oricărei tentative de a calcula matematic cine este și cine nu este legendă.

Dacă am lua exclusiv numărul de meciuri, golurile, trofeele sau cariera internațională, nu am putea explica niciodată locul pe care îl ocupă astăzi Hîldan în universul dinamovist.

Sunt fotbaliști care au jucat mai mult.

Sunt alții care au câștigat mai mult.

Și totuși, întrebați un dinamovist cine este „Unicul Căpitan”.

Nu are nevoie să verifice statisticile. Titulatura a rămas legată de Hîldan și continuă să fie folosită de suporterii dinamoviști la mai bine de un sfert de secol de la dispariția sa.

În cazul lui, fotbalistul a devenit simbol.

Legătura dintre el, tricou, tribună și club a depășit rezultatele sportive. De aceea probabil că nici nu poate fi comparat în mod cinstit cu ceilalți prin criterii strict fotbalistice.

Aici apare poate și răspunsul la întrebarea inițială.

Fotbalul este într-adevăr un sport de echipă. Un campionat nu îl câștigă un singur om, iar o calificare europeană nu aparține unui singur jucător.

Dar faptul că performanța este colectivă nu înseamnă că amprenta lăsată de fiecare om este aceeași.

Echipa câștigă trofeul. Oamenii îi dau chip.

De fapt, poate tocmai pentru că fotbalul este un sport colectiv avem nevoie de asemenea repere. Nu ne amintim istoria doar prin clasamente și rezultate.

O păstrăm prin imagini.

Dudu cu Ghetele de Aur.

Florentin Petre cu trofeele în mâini.

Hîldan cu pumnul strans spre tribună.

Dănciulescu după încă un gol.

Dar și prin imagini pe care cei mai mulți dintre noi nu le-am trăit.

Alexandru Ene marcând primul gol în Groapă.

Titus Ozon trecând mingea printre picioarele unui adversar într-o perioadă în care până și un dribling putea deveni problemă politică.

Piți Varga punând mingea de zece ori în bara unui bătător de covoare.

Primii campioni din 1955 ridicând un trofeu care, atunci, era primul și nu al optsprezecelea.

Asta este istoria unui club.

Un amestec de rezultate, oameni, fotografii, exagerări de vestiar, întâmplări reale și povești transmise din tată în fiu.

Și mai există un criteriu pe care nicio statistică nu îl poate măsura corect: timpul.

Clubul poate numi pe cineva „legendă” într-o postare. Presa poate folosi termenul într-un titlu. Suporterii îl pot rosti imediat după retragerea unui jucător.

Dar verdictul adevărat îl dă timpul.

O legendă autentică supraviețuiește generației care a văzut-o jucând.

Un dinamovist de 20 de ani nu l-a văzut pe Titus Ozon. Nu l-a văzut pe Alexandru Ene. Nu l-a văzut pe Piți Varga. Poate că nici părinții lui nu i-au văzut pe unii dintre ei.

Dar dacă poveștile lor continuă să fie spuse, ei continuă să facă parte din Dinamo.

Aici se produce transformarea.

Fotbalistul aparține unei echipe.

Legenda ajunge să aparțină mai multor generații.

În acel moment, omul nu mai există în memoria clubului numai prin ceea ce a făcut în timpul carierei sale. Există prin ceea ce generațiile următoare continuă să spună despre el.

A devenit parte din patrimoniul sentimental al clubului.

De aceea nu cred că statutul de legendă poate fi acordat printr-o formulă și nici nu cred că există o limită precisă după care un fotbalist trece automat dintr-o categorie în alta.

Poți avea un jucător extraordinar care a trecut prin Dinamo și poți avea un fotbalist poate mai puțin spectaculos care a devenit inseparabil de Dinamo.

Primul a jucat pentru club.

Celălalt a rămas în club chiar și după ce nu a mai jucat.

Poate că, în final, cea mai bună întrebare nu este „câte goluri a marcat?”, „câte trofee a câștigat?” sau chiar „cât de bun a fost?”.

Este una mult mai simplă:

Dacă scoatem numele acelui om din povestea lui Dinamo, cât de mult se schimbă povestea?

Dacă poți scoate numele și istoria rămâne aproape aceeași, probabil vorbim despre un fotbalist care a trecut pe la Dinamo, oricât de bun ar fi fost.

Dacă îl scoți și dispar odată cu el un trofeu, o generație, o fotografie, o poveste, un cântec al tribunei sau o parte din felul în care Dinamo se explică pe sine, atunci ne apropiem de răspuns.

Acolo începe legenda.