CINE A STINS LUMINA DIN FOTBALUL ROMANESC?

CINE A STINS LUMINA DIN FOTBALUL ROMANESC?

Am ramas cu imaginea unui stadion din Varsovia si cu un scor care, daca n ar fi fost real, ar fi parut inventat de un scenarist cu prea multa imaginatie: Polonia - Romania 6-0. Un meci inceput cu o echipa care parea sa stie ce are de facut si terminat cu senzatia ca cineva a tras brutal de cordonul unei lumini care oricum palpaia de ceva vreme.

Cartonasul rosu primit de Radu Dragusin a schimbat, evident, partida. Un asemenea moment poate rupe echilibrul oricarui meci international, iar celalalte goluri au venit intr un context in care Romania a jucat in inferioritate numerica. Numai ca explicatia meciului nu poate fi redusa la acel cartonas. Un asemena rezultat spune ceva si despre fragilitatea unei echipe care, atunci cand lucrurile se complica, nu mai gaseste suficienta forta pentru a ramane in picioare.

Aici incepe, de fapt, intrebarea care ma intereseaza. Nu ce s a intamplat in acele zeci de minute de la Varsovia, ci cum am ajuns sa privim un asemenea dezastru ca pe o surpriza. Pentru ca nu este.

Materialul acesta trebuie citit impreuna cu cel pe care l am scris despre fotbalul juvenil, "Unde se pierde copilul care vrea sa fie fotbalist?". Acolo am urmarit drumul copilului prin academie, pana in punctul in care visul de a deveni fotbalist incepe sa se loveasca de selectie, metodologie, bani, parinti, antrenori si, mai ales, de trecerea catre fotbalul adevarat al seniorilor. Acum trebuie sa facem un pas mai departe si sa privim incaperea intreaga, nu doar locul prin care intra copilul.

Iar aici apare una dintre marile contradictii ale fotbalului romanesc. In ultimii ani am construit tot mai multe instrumente de dezvoltare. Federatia are strategii, clasificari ale academiilor, programe de formare pentru antrenori si manageri, proiecte dedicate dezvoltarii juvenile si mecanisme pentru facilitarea tranzitiei catre seniori. Romania a intrat inclusiv in programul FIFA dedicat sistemelor de academii. Toate acestea sunt lucruri reale si ar fi nedrept sa le ignoram. Numai ca fotbalul nu se masoara prin calitatea instrumentelor pe care le construieste, ci prin ceea ce reuseste sa produca folosindu le.

Iar aici incepe problema. Avem academii mai bine organizate decat in urma cu un deceniu, dar inca avem dificultati in a transforma talentul juvenil in fotbalist de senior care joaca, creste si produce valoare. Datele Federatiei despre sezonul trecut arata cat de dificila ramane aceasta trecere. Multi jucatori incep sa patrunda in fotbalul de seniori, insa drumul de la debut pana la stablizarea la nivel profesionist este lung si plin de abandonuri. Intre copilul considerat promitator si fotbalistul care rezista la nivel inalt ramane un teritoriu in care inca pierdem prea multi oameni. Si atunci nu mai putem vorbi doar despre academii. Trebuie sa vorbim despre intregul ecosistem.

Clubul romanesc are, in prea multe situatii, o relatie complicata cu timpul. Patronul vrea rezultate imediat, antrenorul stie ca poate fi schimbat rapid, suporterul vrea castige grabnic, presa judeca imediat, iar fotbalistul tanar este intrebat de ce nu joaca precum unul de 28 de ani inainte sa fi apucat sa devina fotbalist. Intr un asemenea sistem, rabdarea devine aproape un lux.

Problema economica este la fel de importanta. Fotbalul romanesc nu mai poate fi descris simplist drept un fotbal fara bani. Veniturile cluburilor au crescut, investitiile in academii au crescut si ele, iar structura financiara a competitiei s a schimbat. Nu mai ca banii care intra in fotbal nu se transforma automat in valoare fotbalistica.

Aici se afla una dintre intrebarile incomode pe care ar trebui sa ni le punem: daca investim mai mult, de ce nu vedem aceeasi transformare in calitatea produsului final?

Pentru ca banii pot cumpara jucatori, salarii, baze de pregatire, staff uri si tehnologie. Nu pot cumpara insa continuitate. Nu pot cumpara o cultura fotbalistica. Nu pot obliga un club sa creada intr un copil atunci cand clasamentul incepe aa tremure. Iar fara continuitate, investitia poate deveni doar o forma mai sofisticata de consum.

UEFA surprinde aceasta problema intr un mod aproape brutal. Romania are o piata in care loturile se schimba mult, iar jucatorii tineri primesc inca un volum redus de minute in comparatie cu alte campionate europene. In acelasi timp, fotbalul romanesc este capabil sa genereze venituri din transferuri, ceea ce arata ca talent exista, si ca piata il cauta. Contradictia este ca reusim sa vindem mai usor ceea ce apucam sa formam decat sa construim suficient in jurul acelui jucator pentru ca el sa devina cu adevarat fotbalist de top.

Am devenit, intr o anumita masura, o gara de tranzit. Talentul intra, este lustruit cat trebuie pentru a deveni vandabil si pleaca inainte ca publicul sa apuce sa afle cine este cu adevarat.

Nu este nimic rau in a vinde jucatori. Dimpotriva, acesta poate fi unul dintre cele mai sanatoase modele economice pentru o tara precum Romanica noastra. Problema apare atunci cand vanzarea devine finalitatea, nu rezultatul unui proces de dezvoltare. Un club care produce fotbalisti trebuie sa i poata folosi, sa i creasca, sa i expuna competitiei si abia apoi sa i vanda la valoarea pe care au dobandit o. Altfel, exportam potential inainte ca el sa fi devenit performanta.

Aici intra in discutie si antrenorii. Fotbalul romanesc isi schimba prea des oamenii de pe banca pentru a putea construi ceva coerent. Cand fiecare tehnician intra cu propria filosofie, propriile preferinte si propriile urgente, iar mandatul lui depinde de urmatoarele rezultate, dezvoltarea jucatorului devine inevitabil secundara. Instabilitatea bancilor tehnice nu este doar o chestiune statistica, ci expresia unei culturi in care schimbarea antrenorului a devenit adesea primul reflex managerial.

Si aici ajungem la Federatie. Razvan Burleanu a preluat FRF in 2014 cu un discurs explicit despre modernizarea fotbalului romanesc, reducerea decalajului fata de fotbalul occidental si cresterea valorii produse de acest fenomen. Planurile strategice ale Federatiei au pus pe hartie directiile de care aveam nevoie: dezvoltarea copiilor si juniorilor, stabilitate financiara, buna guvernanta, educatie, performanta si apropierea de standardele europene.

Dupa mai bine de un deceniu, este legitim sa intrebam ce a produs aceasta modernizare in fotbalul de performanta. Nu spun ca Burleanu este responsabil pentru fiecare ratarez fiecare transfer prost, fiecare antrenor schimbat sau fiecare meci pierdut. Ar fi absurd. Presedintele Federatiei nu asaza echipa nationala in teren si nu ii spune unui patron pe cine sa transfere. Dar un presedinte de federatie aflat de atatia ani in functie nu mai poate fi evaluat numai prin proiectele pe care le a lansat. Trebuie evaluat si prin transformarea pe care aceste proiecte au produs o in fotbalul de performanta. Iar aici bilantul merita o discutie serioasa, nu una festiva.

Acelasi lucru este valabil pentru Mihai Stoichita. A fost numit director tehnic al FRF in 2017, iar inca de atunci vorbea despre necesitatea dezvoltarii bazei juvenile si despre nevoia de a muta fotbalul din birouri pe teren. Astazi, dupa aproape un deceniu, intrebarea nu este daca a existat munca. Evident ca a existat. Intrebarea este daca acea munca a produs suficient fotbal.

Pentru ca poti avea strategii frumoase, oameni pregatiti, clasificari, seminarii, programe si documente care arata impecabil intr un dosar. In cele din urma, insa, toate drumurile fotbalului duc catre teren. Iar terenul nu citeste strategii. Terenul raspunde prin nivelul jucatorilor, prin rezultatele cluburilor, prin parcursul european al echipelor si prin ceea ce poate face echipa nationala atunci cand intalneste o reprezentativa puternica.

Aici trebuie privita si problema coeficientului european. Romania a cunoscut perioade in care cluburile sale erau prezente serioase in competitiile continentale si produceau puncte, rezultate si jucatori. Astazi, aceasta continuitate nu mai exista al acelasi nivel. Iar atunci cand cluburile intra in Europa fara suficienta profunzime, fiecare eliminare timpurie nu este doar o seara proasta. Este o pierdere care se rostogoleste in anii urmatori.

Nationala devine astfel victima finala a unui sistem care functioneaza fragmentat. Selectionerul poate schimba sistemul de joc, poate modifica lotul si poate incerca sa repare ceea ce primeste. Nu poate inventa in cateva saptamani cultura tactica, intensitatea competitionala si personalitatea pe care jucatorul ar fi trebuit sa le acumuleze in ani.

De aceea, nici Gheorghe Hagi nu poate fi facut singurul responsabil pentru 0-6 la Varsovia. El este responsabil pentru echipa pe care a pregatit o si pentru deciziile luate in timpul meciului, iar rezultatul il obliga la analiza. Dar daca transformam acest 0-6 intr un proces public al selectionerului, vom face ceea ce fotbalul romanesc face de ani intregi: vom gasi un om asupra caruia sa descarcam toate frustrarile si vom lasa neatins mecanismul care produce aceleasi probleme.

Adevarata intrebare este mai veche decat meciul cu Polonia. De ce Romania continua sa produca fotbalisti buni, dar nu reuseste suficient de des sa produca echipe bune?

Raspunsul nu sta intr un singur birou, patron, antrenor sau intr o singura generatie. Este rezultatul unei culturi fotbalistice in care aproape toti actorii au invatat sa gandeasca pe termen scurt. Clubul vrea rezultatul de duminica, antrenorul vrea contractul de maine, jucatorul vrea transferul de vara, agentul vrea comisionul, patronul vrea profitul, suporterul vrea victoria, presa vrea subiectul zilei, iar Federatia vrea sa arate ca proiectele sale functioneaza.

In aceasta goana nebuna generala, singurul lucru care nu poate fi grabit este tocmai cel de care avem nevoie cel mai mult: formarea fotbalistului.

De aceea, fotbalul romanesc nu are nevoie de inca o revolutie de televizor, de inca o vanatoare de vinovati sau de inca o schimbare facuta sub presiunea unui rezultat. Are nevoie de luciditatea de a accepta ca modernizarea administrativa nu este acelasi lucru cu progresul sportiv, ca investitia nu este acelasi lucru cu performanta si ca talentul nu devine valoare decat atunci cand are timp, competitie si un mediu capabil sa l creasca.

Titlul pe care l am ales pentru acest material pare sa ceara un nume. Ar fi comod sa l oferim. Am putea alege un presedinte, un director tehnic, un patron, un antrenor, un impresar sau chiar o generatie intreaga si am avea senzatia reconfortanta ca am gasit vinovatul. Numai ca fotbalul romanesc nu a ajuns aici din cauza unui singur om si nici nu va iesi de aici prin plecarea unui singur om.

Lumina nu s a stins intr o singura noapte. S a stins cate putin, de fiecare data cand am preferat rezultatul imediat in locul constructiei rabdatoare, transferul in locul formarii, solutia de moment in locul continuitatii si explicatia convenabila in locul unei evaluari sincere.

Iar meciul de la Varsovia nu a stins lumina. El doar ne a obligat sa vedem cat de mult intuneric se stransese deja in jurul fotbalului romanesc.

Poate tocmai de aceea intrebarea din titlu trebuie lasata deschisa. Nu pentru ca nu exista responsabili, ci pentru ca sunt prea multi cei care au avut, in momente diferite, cheia in mana.

Problema adevarata incepe in clipa in care fiecare dintre ei arata spre celalalt si spune ca lumina trebuia aprinsa de altcineva...