INTRE MEMORIA SUPORTERILOR SI VIITORUL LUI DINAMO...

INTRE MEMORIA SUPORTERILOR SI VIITORUL LUI DINAMO...

Am constatat de a lungul anilor ca memoria omului este o institutie foarte selectiva. Unele lucruri le uitam inainte sa terminam propozitia, in timp ce pe altele le pastram cu o precizie demna de un serviciu de arhivare care nu si a pierdut niciodata obiectul muncii. La Dinamo, insa, memoria functioneaza dupa un regulament special. Un gol din 1990 poate fi povestit si astazi cu toate detaliile, dar o declaratie din 2022 poate cantari, pentru unii, mai greu decat o intreaga cariera. Avem, asadar, o memorie excelenta. Ne mai trebuie doar putina intelepciune in felul in care o folosim.

Posibila revenire a lui Florin Radu Raducioiu in structurile de conducere ale lui Dinamo a impartit suporterii in doua tabere. Unii considera ca trecutul sau nu i mai permite sa revina, altii vad in experienta lui o resursa care ar putea fi folositoare clubului. Eu ma aflu in a doua categorie, dar cu o precizare importanta: sustin revenirea numai daca ea aduce un beneficiu concret lui Dinamo. Nu i sterg trecutul, dar nici nu i refuz din principiu viitorul.

Nu am uitat declaratiile din decembrie 2022, cand Dinamo traversa una dintre cele mai grele perioade din istoria sa recenta. Sa spui atunci ca echipa ar trebui lasata sa intre in faliment, pentru ca apoi sa se poata construi una noua, nu era tocmai genul de mesaj de care aveau nevoie suporterii care incercau sa tina clubul in viata. M au deranjat acele cuvinte si inteleg foarte bine de ce au ramas in memoria multora.

Dar cred ca trebuie sa despartim lucrurile. In privinta salariilor restante, Raducioiu a sustinut ca avea de recuperat bani pentru munca prestata si ca intentiona sa si caute dreptatea pe cale legala. Aici nu vad ce ar trebui sa i reprosam. Un om are dreptul sa si ceara banii pentru munca lui, indiferent daca se numeste Raducioiu sau Popescu si indiferent daca lucreaza la Dinamo ori la o firma din cartier. Nu putem transforma solidaritatea cu un club aflat in dificultate intr o obligatie de a munci pe gratis. Declaratiile despre faliment sunt o alta discutie si acolo cred ca avem dreptul sa cerem explicatii.

Din punct de vedere fotbalistic, Raducioiu nu vine cu o carte de vizita inventata la imprimanta clubului. A crescut la Dinamo, a cunoscut performanta in tricoul alb rosu, a jucat la Campionatul Mondial din 1990 si a trecut prin fotbalul european la un nivel la care putini dintre cei care intra astazi in vestiarul nostru pot doar sa viseze. Experienta aceasta ar putea conta enorm pentru tinerii jucatori. Nu prin povesti spuse la cafea despre cum era fotbalul pe vremea lui, ci prin capacitatea de a le transmite ce inseamna disciplina, mentalitatea profesionista, presiunea si responsabilitatea de a purta un tricou cu istorie.

Aici apare insa intrebarea esentiala: ce va face, concret, la Dinamo? Din declaratiile lui Andrei Nicolescu reiese ca se cauta o formula prin care Raducioiu sa contribuie la legatura dintre Academie, echipa secunda si prima echipa, cu accent pe dezvoltarea tinerilor. Ideea poate fi buna. Dar o idee buna nu tine loc de fisa postului, dupa cum un nume mare nu tine loc de rezultate. Ce responsabilitati va avea? Ce autoritate i se va acorda? Care vor fi obiectivele si cum ii va fi evaluata activitatea? Ce va face diferit fata de colaborarile anterioare cu Dinamo, inclusiv cea din 2022, care nu s a incheiat tocmai fericit?

Iar conducerea trebuie sa raspunda la aceste intrebari inainte de a ne cere sa privim revenirea ca pe o veste buna. Daca informatia vehiculata privind un salariu de 4.000 de euro lunar se confirma, cu atat mai mult avem dreptul sa stim ce cumpara clubul cu acesti bani: experienta pusa la treaba, rezultate masurabile sau doar un nume frumos asezat intr o organigrama? Nu am nimic impotriva numelor importante. Am insa o mica alergie la functiile importante care nu produc nimic. Probabil o afectiune profesionala ramasa de pe vremea cand credeam ca fiecare pozitie dintr o schema trebuie sa aiba si o utilitate.

La randul sau, Raducioiu ar trebui sa inteleaga ca revenirea nu poate incepe doar cu o negociere si o semnatura. Ar fi firesc sa explice cum priveste astazi declaratiile din 2022 si ce l a facut sa si doreasca din nou un rol in club. Nu ii cer sa si ceara iertare pentru ca si a revendicat salariul. Ii cer, in schimb, sa lamureasca acele cuvinte care au ranit o comunitate intreaga. Nu pentru a obtine un certificat de buna purtare, ci pentru a arata ca intelege ce s a intamplat atunci si ce inseamna Dinamo pentru cei care nu au plecat cand clubul parea sa nu mai aiba viitor.

Eu unul nu am uitat ce m a deranjat. Dar nici nu vreau sa ajung in situatia in care propriile suparari sa devina criterii obligatorii pentru viitorul lui Dinamo. Am si eu orgolii, am si eu amintiri si, uneori, sunt suficient de incapatanat incat sa mi trebuiasca ceva timp ca sa mi dau singur dreptate. Numai ca Dinamo nu este obligat sa astepte pana imi trece mie supararea. Nu sunt proprietrul clubului si nici nu trebuie sa decid eu cine primeste un birou, cine intra in organigrama si cine ramane pe dinafara. Sunt un suporter care vrea ca Dinamo sa castige, sa creasca si sa nu mai ajunga vreodata in situatia in care am fost in 2022.

Nu le cer celor care nu l mai pot accepta pe Raducioiu sa si schimbe sentimentele. Nu trebuie sa l iubeasca, sa l ierte sau sa l aplaude. Au dreptul sa fie nemultumiti si sa ceara explicatii. Dar cred ca putem lasa loc si unei evaluari lucide: daca omul poate ajuta clubul, sa fie judecat dupa ceea ce face, nu condamnat dinainte pentru tot ceea ce a spus. In acelasi timp, conducerea nu primeste un cec in alb. Suporterii nu sunt o galerie de aplauze care trebuie sa confirme orice decizie administrativa. Au dreptul sa intrebe, sa critice si sa urmareasca rezultatele.

Florin Raducioiu poate primi o noua sansa fara ca toata lumea sa l ierte. Poate contribui la Dinamo fara ca trecutul sau sa fie sters. Iar noi putem sa nu fim de acord unii cu altii fara sa ne contestam reciproc dreptul de a fi dinamovisti.

Dinamo este mai mare decat Raducioiu, decat Nicolescu si, cu tot respectul pentru orgoliile noastre, mai mare decat fiecare dintre noi. Am trecut prin momente in care parea ca nu mai avem ce salva si am ramas aici. Tocmai de aceea ar fi pacat ca, dupa ce am reusit sa ne ridicam, sa ne consumam energia luptand intre noi pentru dreptul de a avea ultimul cuvant.

Sa tinem minte ce ne a durut. Dar sa nu i dam durerii dreptul de a hotari in locul lui Dinamo. Trecutul nu trebuie sters, insa nici transformat in lant. Iar viitorul clubului nu se construieste prin uitare sau prin iertare obligatorie, ci prin decizii bune, oameni competenti si rezultate. Restul, oricat de zgomotos ar fi, ramane doar zgomot de tribuna...