NU NE LIPSESTE PASIUNEA. NE LIPSESTE OBICEIUL...

NU NE LIPSESTE PASIUNEA. NE LIPSESTE OBICEIUL...

Subiectul acestui material a aparut intr o discutie cu colegii mei de la Totul pentru Dinamo, Marius Vaduva si Ioan Ciugudean. Marius mi a aruncat o intrebare care parea simpla si s a dovedit, dupa cateva zile de documentare, mai complicata decat un meci in care VAR ul uita sa mai dea drumul la reluare: de ce nu vin oamenii la stadion? Si, mai ales, de ce unii vin aproape indiferent de adversar, clasament sau vreme, in timp ce altii isi iubesc echipa foarte sincer, dar prefera sa o faca din sufragerie? De aici am inceput sa caut raspunsul.

Nu mi am propus sa demonstrez ca romanul este mai putin civilizat decat neamtul, mai putin pasionat decat italianul sau mai putin educat fotbalistic decat englezul. Ar fi fost prea simplu. Si probabil prea comod. Mi am propus sa aflu daca exista intr adevar o diferenta intre felul in care romanul si occidentalul traiesc fotbalul si, daca exista, de unde vine ea.

Pentru ca avem un paradox care merita privit cu atentie. Dinamo este liderul Superligii dupa zece etape, cu 23 de puncte, iar victoria cu Farul, 4-0, a adus 14.779 de spectatori pe Arena Nationala. La primele patru partide de acasa din acest sezon, media este de aproximativ 9.000 de spectatori. Numai ca aici statisticile ne pot pacali daca le privim superficial. Primele trei partide s au disputat pe Arcul de Triumf, o arena de 8.207 locuri. Dinamo a avut acolo 7.128 de spectatori cu Universitatea Craiova, 7.567 cu Universitatea Cluj si 6.592 cu FCSB. Asta inseamna, in realitate, stadioane ocupate intr o proportie foarte mare.

Asadar, nu avem imaginea unei echipe pe care publicul a abandonat o. Avem altceva... Avem un club care trebuie sa raspunda la o intrebare mult mai complicata: cum transformi un public care vine in numar mare atunci cand spatiul este limitat intr o comunitate capabila sa umple, macar in timp, un stadion de peste 50.000 de locuri?

Aici incepe adevarata poveste. Pentru ca "suporterul roman" nu exista in forma aceea simplificata in care il folosim uneori, cu aerul ca tocmai am terminat un studiu antropologic pe zece milioane de exemplare. Exista ultrasul, abonatul, suporterul fidel, omul care vine la derby, omul care vine cand echipa este pe val, omul care vine cu copilul, omul care vine din provincie si omul care stie tot lotul lui Dinamo, dar numai dupa ce il vede la televizor. Unii sustin echipa. Altii o urmaresc. Unii o traiesc. Altii o consuma. Intre aceste forme de apartenenta exista diferente uriase.

Sociologia fotbalului a incercat de mult timp sa surprinda aceasta diversitate. Richard Giulianotti, in celebra sa  taxonomie a identitatilor spectatorilor de fotbal, a aratat ca relatia cu un club poate lua forme foarte diferite, da la atasamentul profund si comunitar pana la consumul mai distant al spectacolului sportiv. Cercetarile mai recente merg in aceeasi directie: relatia cu echipa nu se reduce la scor. Intra in ecuatie identitatea, memoria, locul, grupul, ritualul si experienta de stadion. Poate ca aici trebuie sa cautam prima diferenta. Nu in pasiune. In obicei.

Romanul poate fi la fel de pasionat de fotbal ca englezul. Numai ca pasiunea nu se transforma automat in prezenta fizica regulata. La noi, meciul a devenit deseori eveniment. In multe comunitati occidentale, meciul este mai degraba ritual. Pare o diferenta mica. Nu este...

Evenimentul are nevoie de un motiv: derby, adversar important, titlu, cupa, meci decisiv, criza, razbunare, euforie. Ritualul nu cere justificare de fiecare data. Este sambata. Se joaca. Mergem.

Aici apare una dintre marile lectii ale fotbalului german. In sezonul 2025-2026, Bundesliga a avut o medie de 41.562 de spectatori pe meci si un grad de ocupare de 96,1%. Peste 55% dintre biletele vandute au fost abonamente. In 2. Bundesliga, media a fost de 28.386 de spectatori, iar proportia abonamentelor a trecut de 57%. Asta nu mai este doar pasiune. Este un comportament repetat. Este obicei. Este o parte din viata.
Sigur, Germania nu poate fi explicata printr o singura formula. Celebrul model 50+1 conteaza prin faptul ca membrii pastreaza majoritatea drepturilor de vot in cluburile eligibile, dar nici aceasta regula nu poate fi transformata intr o explicatie universala pentru tribunele pline. Mai exista ceva foarte concret: experienta.
In Bundesliga, in sezonul trecut, pretul mediu al unui bilet a fost de 30,77 euro, iar un bilet in picioare a costat in medie 12,27 euro. In 2. Bundesliga, media a fost de 24,34 euro. Apoi vin stadionul, transportul, accesul, grupul de prieteni, traditia, senzatia ca faci parte dintr o comunitate si faptul ca omul stie, in linii mari, ce il asteapta. Nu cumpara doar 90 de minute de fotbal. Cumpara o sambata.

In Anglia, povestea are alte radacini , dar rezultatul sociologic este asemanator. Fotbalul se leaga de oras, cartier, familie, prieteni, cantece, deplasari si identitate locala. Cercetarile etnografice asupra suporterilor englezi descriu tocmai aceasta dimensiune de comunitate si de expresie colectiva: cantecele, zgomotul, culorile, ritualurile si felul in care suporterii isi construiesc identitatea in jurul clubului. Dar nici Anglia nu este paradisul stadionului. Este una dintre cele mai comercializate piete fotbalistice din lume. Preturile pot fi ridicate, accesul poate fi dificil, iar fotbalul englez are propriile sale tensiuni.
Si totusi, in sezonul 2025-2026, Premier League a trecut de 41.000 de spectatori pe meci, iar Championship a depasit 22.000.
Aici incepe sa se destrame un alt mit. Nu este adevarat ca "in Anglia stadioanele sunt pline indiferent de orice situatie". Exista diferente mari intre cluburi. Exista meciuri mai putin atractive. Exista tribune mai putin populate. Dar baza este mai larga.
In Championship au existat cluburi cu medii de peste 30.000 de spectatori si cluburi care au coborat spre 10.000.
Asadar, nici englezul nu poarta in ADN un abonament la stadion. Doar ca, in multe comunitati, exista o infrastructura sociala care face mersul la meci mai usor de repetat.

Italia ne ofera o alta lectie. Acolo tribuna este teritoriu. "Curva" este identitate. Ultrasul nu este doar spectator. Este parte din spectacol, din ritual si, uneori, din conflictul permanent dintre suporteri, club si autoritati.
In Italia, in sezonul 2025-2026, Serie A a trecut din nou de pragul de 30.000 de spectatori pe meci. Iar in Serie B, tribunele continua sa joace un rol important in viata cluburilor, chiar daca nivelul de participare difera substantial de la o comunitate de la alta.

Un studiu al sociologului Dinu Gutu dedicat ultrasilor dinamovisti este relevant tocmai pentru ca demonteaza ideea ca Romania ar fi lipsita de cultura ultras. Dimpotriva. Cultura ultras din Romania a preluat influente occidentale, le a adaptat si le a amestecat cu forme locale de identitate, consum, statut si apartenenta. Asadar, nici aici nu putem spune ca romanului ii lipseste cultura fotbalului. Din contra. Uneori o are atat de intens conturata incat trebuie sa apelam la un sociolog ca sa aflam ce tocmai s a intamplat in peluza.

Spania aduce in discutie o alta componenta esentiala: clubul ca expresie a locului. Orasul, regiunea, istoria locala si identitatea se amesteca in jurul echipei.
In sezonul 2025-2026, LaLiga EA Sports a stabilit un record istoric, cu 31.018 spectatori pe meci si un grad de ocupare de 84,9%. Impreuna, prima si a doua liga profesionista spaniola au trecut de 17,5 milioane de spectatori.
Si aici gasim ceva important. Cultura stadionului nu se naste exclusiv din performanta. Se naste din relatie.

Acum sa ne intoarcem in Romania. La Dinamo. Aici lucrurile devin mai complicate, pentru ca Dinamo nu este un club oarecare, iar suporterul dinamovist nu poate fi redus la omul din peluza. Exista PCH. Exista Sud. Exista DDB. Exista suporterul vechi. Exista cel care a descoperit Dinamo acum zece ani. Exista copilul care a primit primul tricou de la tata. Exista omul din Bucuresti. Si exista dinamovistul din provincie, asa cum sunt si eu, pentru care un meci nu inseamna doar intrebarea sentimentala "merg sau nu merg?", ci si un mic proiect logistic.

Sa luam un dinamovist din Alexandria, asa cum sunt eu, de exemplu. Pentru el, meciul poate insemna combustibil, drum, parcare, bilet, mancare, timp si drum de intoarcere. Pentru un suporter din Brasov, Constanta sau Ramnicu Valcea, cum este Marius Vaduva, daca partida se termina tarziu, apare si problema zilei urmatoare.

Pentru dinamovistul din Bucuresti, acelasi meci poate insemna metroul si cateva minute de mers pe jos. Acelasi bilet. Costuri complet diferite. Exista, asadar, ceea ce as numi impozitul invizibil pe pasiune: distanta.

Si tocmai de aceea nu putem vorbi despre public ca despre o singura masa statistica. Mai exista ceva. Familia... Daca vrem sa avem peste zece sau douazeci de ani stadioane pline, trebuie sa ne intrebam cati copii intra astazi pe stadion. Pentru ca un copil nu mosteneste automat mersul la meci. Il invata. Invata drumul. Invata cantecele. Invata unde sta tatal. Invata cine este adversarul. Invata ca sambata nu este doar zi libera. Este zi de meci.

Asta este cultura sportiva. Nu o definitie din manual. Un obicei transmis. Si aici Romania are o problema pe care nu o putem rezolva prin sloganuri.

Am construit un fotbal foarte bun pentru televizor. Avem emisiuni inainte de meci, in timpul meciului si dupa meci. Avem reluari, analize, podcasturi, YouTube, Facebook, TikTok, si, daca mai ramane cineva fara informatii despre meci, probabil ca apare si un var de la Petrila in grupul de WhatsApp.
Televizorul iti ofera aproape tot. Mai putin stadionul. Si aici apare intrebarea fundamentala: Ce ofera stadionul in plus? Daca raspunsul este doar "vezi meciul de aproape", avem o problema. Stadionul trebuie sa ofere apartenenta. Atmosfera. Comunitate. Memorie. Ritual. Intalnirea cu alti oameni care iubesc acelasi lucru. Altfel, canapeaua este un adversar foarte greu de batut. Are acces la frigider. Nu cere parcare. Nu ploua. Si nu te intreaba daca ai uitat sa scanezi biletul.

De aceea mi se pare gresita si explicatia potrivit careia romanii nu vin la stadion pentru ca "nu sunt civilizati". Nu avem nicio baza serioasa sa punem fenomenul pe seama unor presupuse gene ale tribunei. Daca exista gena stadionului, probabil laboratoarele occidentale o tin secreta.

Romanii au demonstrat de nenumarate ori ca pot crea atmosfera, pot umple stadioane si pot calatori dupa echipele lor. Problema nu este lipsa iubirii. Problema este conversia iubirii in obicei.

Iar saracia? Conteaza. Sigur ca da. Dar nici ea nu explica tot. Un bilet ieftin poate deveni scump daca trebuie sa traversezi judetul pentru el. Un bilet mai scump poate fi acceptat daca experienta este memorabila. Un stadion modern poate ramane gol daca omul nu simte ca apartine acolo.
In fond, omul nu calculeaza doar pretul biletului. Calculeaza intreaga zi. Si calculeaza, uneori fara sa si de seama, daca merita.

Aici Dinamo are o oportunitate uriasa. Noul stadion din Stefan cel Mare va avea 25.059 de locuri. Investitia aprobata are o valoare de peste 854 de milioane de lei, iar documentatia tehnico economica a prevazut initial o durata de executie de 25 de luni. In 2026 au existat insa etape tehnice si administrative care au influentat ritmul proiectului.

Important este altceva. Dinamo se va intoarce acasa. Dar trebuie sa intelegem, de fapt, ce inseamna "acasa".

Si aici cred ca trebuie sa fim corecti cu clubul. In ultimul an, Dinamo a facut pasi vizibili in relatia cu suporterii. Comunicarea s a intensificat, informatiile ajung mai repede la oameni, sondajele au inceput sa fie folosite pentru a afla ce gandesc suporterii, iar clubul a incercat sa transforme dialogul cu ei dintr o formalitate intr un instrument real de lucru. Strategia de abonamente pentru noul sezon a fost pregatita inclusiv dupa consultari cu reprezentanti ai fanilor. Nu mai vorbim, asadar, despre un club care doar anunta si suporterul care doar afla. Incrpem sa vorbim despre un club care intreaba si asculta. Este un progres important si merita spus.

Dar tocmai pentru ca lucrurile au inceput sa se miste, asteptarile pot fi mai mari.
Un stadion nou nu construieste o comunitate. Doar ii poate oferi o casa. Iar noua casa a lui Dinamo ar trebui sa fie mai mult decat o arena moderna in care se joaca fotbal. Ar trebui sa devina locul in care relatia dintre club ai suporteri se transforma, incet, din comunicare in apartenenta, iar din apartenenta in obicei.
De aceea constructia publicului de maine trebuie inceputa inaintea stadionului. Iar Dinamo are deja cateva caramizi puse la locul lor. Nu mai trebuie sa inventeze totul. Trebuie sa duca mai departe ceea ce a inceput.

Meciul ar trebui sa devina o experienta comunitara, nu doar un produs sportiv. Nu spun "produs" in sensul rece al marketingului. Spun experienta. Una in care suporterul simte ca nu cumpara doar 90 de minute de fotbal, ci intra pentru cateva ore intr o poveste din care si el face parte.

Aici as vedea cateva lucruri simple, aproape banale prin modestia lor, dar importante prin mesaj.
Pentru abonatul din provincie, de exemplu, clubul ar putea gandi un mic "pachet de recunostinta". Nu ceva spectaculos si nici costisitor. Un voucher valoric sau un tichet de masa inclus in abonament, ultilizabil la DinamoFest pentru o gustare si un pahar cu apa. Un gest simbolic, aproape derizoriu daca il comparam cu pretul unui transfer, dar care spune ceva esential: stim ca pentru tine meciul incepe cu mult inainte de primul fluier si ca drumul pana la Dinamo te costa mai mult decat un bilet. Iar daca printre partenerii clubului exista un furnizor din zona ospitalitatii si imobiliarelor, de ce n ar putea aparea si un mic avantaj pentru suporterul din provincie. O reducere modesta la cazare, o noapte negociata in conditii preferentiale, o solutie care sa i permita omului venit de la sute de kilometri sa nu plece imediat dupa meci, obosit si cu ochii in farurile propriei masini, ci sa poata ramane pana dimineata si sa porneasca apoi linistit si in siguranta spre casa.
Nu este pomana.
Este recunoastere.
Clubul ii spune astfel suporterului: stim cat te costa sa fii aici.

Si poate ca tocmai asemenea gesturi mici construiesc lucrurile mari. Pentru ca fidelitatea nu se cumpara cu o gustare sau un pahar de apa. Dar uneori fidelitatea incepe prin faptul ca cineva s a gandit si la setea ta.

Pentru copii, ideea unui program precum "Primul meu meci la Dinamo" mi se pare la fel de importanta. Prima experienta trebuie sa fie accesibila, sigura si memorabila. Copilul nu trebuie doar sa vada meciul. Trebuie sa simta ca a intrat intr o lume in care va vrea sa se intoarca.

Iar pentru familii ar putea exista sectoare si pachete dedicate, construite nu doar in jurul pretului, ci in jurul experientei. Pentru ca un copil care vine astazi la Dinamo tinut de mana de tatal sau poate deveni peste douazeci de ani omul care isi va tine propriul copil de mana pe acelasi stadion.
Asta inseamna sa construiesti publicul de maine.

Si, daca tot vorbim despre ziua de meci, trebuie sa recunoastem ca si aici Dinamo a inceput deja sa construiasca. DinamoFest nu mai este o idee frumoasa pe hartie si nici o promisiune pentru viitor. A ajuns la editia a cincea. La precedentele editii, peste 1.000 de suporteri au participat de fiecare data, iar evenimentul a devenit un punct important al zilei de meci, cu activitati pentru toate varstele si intalniri intre suporteri si fosti jucatori. La partida cu Farul, DinamoFest a facut chiar pasul apre Arena Nationala, iar Maxime Sivis si Georgi Milanov au revenit pentru a se intalni cu oamenii care i au aplaudat in tricoul alb rosu.

Asta trebuie remarcat.
Pentru ca, in fond, exact despre asta vorbeam. Ziua de meci nu mai incepe neaparat la primul fluier. Poate incepe cu o intalnire. Cu o poveste. Cu un fost jucator. Cu un copil care isi face prima fotografie in alb si rosu. Cu o gustare impartita intre prieteni. Cu un tata care isi vede fiul privind pentru prima data gazonul de pe stadion cu ochii aceia mari in care fotbalul inca nu este statistica, ci magie.

DinamoFest este deja o asemenea samanta. Nu trebuie reinventat. Trebuie crescut.
Mai multa istorie. Mai multi fosti jucatori. Mai mult fotbal juvenil. Mai multe activitati pentru copii. Mai multe povesti. Mai mult dialog. Mai multa memorie.

Si, poate cel mai important, mai multa continuitate.
Pentru ca experienta de stadion nu se construieste printr o singura actiune spectaculoasa, ci prinrepetarea unor gesturi care, in timp, devin traditie.

Iar ceea ce Dinamo a inceput deja trebuie dus mai departe: publicarea regulata a datelor despre prezenta, bilete vandute si grad de ocupare, consultarea suporterilor si folosirea acestor informatii pentru deciziile clubului. Nu ca exercitiu de imagine, ci ca instrument real prin care clubul sa afle de ce oamenii vin, de ce nu vin, ce ii deranjeaza si ce i ar face sa revina.

Iar relatia cu gruparile de suporteri trebuie sa devina una institutionala, matura si permanenta. PCH, Sud si DDB trebuie ascultate. Dar Dinamo nu poate apartine exclusiv niciunei grupari. Dinamo trebuie sa fie si a celui care canta 90 de minute, si a celui care vine cu fiul sau, si a celui care vine cu fiica sa, si a copilului care vede pentru prima data un meci, si a dinamovistului din provincie care isi consuma o zi intreaga pentru cele 90 de minute.

Peluza trebuie sa ramana sufletul atmosferei. Dar sufletul nu poate fi confundat cu intregul trup. Aici poate aparea si un rol important pentru suporterul din provincie. Dinamo ar trebui sa stie cati oameni vin din afara Bucurestiului. De unde vin. Cat de des vin. Ce ii impiedica sa vina mai des.

Poate ca un "abonament de provincie" pare, la prima vedere, o idee comerciala. Eu il vad mai degraba ca pe o recunoastere. Clubul ii spune astfel omului: stim ca pentru tine meciul costa mai mult decat costa pentru cel care locuieste la trei kilometri de stadion. Stim... Si incercam sa facem ceva. Asta se numeste relatie. Iar relatia produce fidelitate mai sigur decat orice slogan.

Poate ca aici se afla, in fond, diferenta dintre Romania si marile culturi fotbalistice europene. Nu ca ei iubesc mai mult fotbalul. Nu ca noi l am iubi mai putin. Ci ca, in multe locuri, fotbalul a gasit modalitati mai eficiente de a transforma iubirea in rutina. Noi avem pasiune. Avem istorie. Avem peluze. Avem rivalitati. Avem chiar si povesti. Avem si un public care, atunci cand simte ca se intampla ceva important, stie sa vina. Ceea ce ne lipseste inca este mecanismul prin care "vin cand se intampla ceva" sa devina "vin pentru ca este meci".

Iar aici se afla adevarata provocare pentru Dinamo. Nu sa aduca 25.000 de oameni la inaugurarea noului stadion. Asta se poate intampla din emotie, curiozitate si istorie.
Provocarea este sa i aduca si la Dinamo-FC Botosani, intr o miercuri rece de noiembrie. Si la Dinamo-Corvinul Hunedoara. Si la Dinamo, cand clasamentul nu mai ofera nimic spectaculos. Acolo se vede cultura stadionului. Acolo se vede daca iubirea e devenit obicei.

Pentru ca, pana la urma, poate ca intrebarea corecta nu este de ce nu vine romanul la stadion. Poate ca intrebarea este ce i am oferit noi, cluburi, ligi, televiziuni, conducatori si suporteri, pentru ca el sa vrea sa vina din nou.

Iar pentru Dinamo intrebarea trebuie pusa si mai simplu. Ce vrem sa fie noul stadion? Un loc in care se joaca fotbal? Sau locul in care se intalnesc, in fiecare saptamana, oamenii care au decis ca Dinamo face parte din viata lor?
Diferenta dintre cele doua nu se masoara in beton.
Se masoara in oameni. In copii care vor veni prima data tinuti de mana de tatal lor. In adolescenti care isi vor gasi gasca. In parinti care vor transforma meciul intr o traditie de familie. In dinamovisti care vor veni de la Alexandria, Pitesti, Ploiesti, Constanta, Alba Iulia sau orice alt colt al tarii si vor simti ca nu fac un sacrificiu pentru club, ci participa la viata lui. In oameni care vor putea spune, fara sa mai explice nimic: "Azi merg la Dinamo."

Nu pentru ca joaca un derby.
Nu pentru ca suntem lideri.
Nu pentru ca vine Universitatea Craiova.
Nu pentru ca se inaugureaza stadionul.
Ci pentru ca este Dinamo.
Acolo incepe cultura stadionului.
Acolo pasiunea inceteaza sa mai fie doar emotie si devine obicei.
Iar cand vom ajunge acolo, noul stadion nu va mai fi doar o constructie de 25.059 de locuri.
Vor fi 25.059 de locuri in care se poate intampla ceva mult mai important decat un meci.

Se poate naste o comunitate.

Restul este beton.

Iar betonul, oricat de scump ar fi, nu stie sa cante...