UNDE SE PIERDE COPILUL CARE VOIA SA FIE FOTBALIST?

UNDE SE PIERDE COPILUL CARE VOIA SA FIE FOTBALIST?

Este o perioada stranie in fotbalul romanesc. Campionatul este oprit pentru cateva saptamani, nationala isi cauta din nou explicatiile dupa un inceput complicat in UEFA Nations League (asta ca sa ma exprim elegant), Romania U21 a ratat calificarea la EURO 2027, iar prin birourile fotbalului nostru se vorbeste din nou, cu aerul grav al oamenilor care tocmai au descoperit o problema veche, despre generatii, reconstructie si viitor. In tot acest timp, Dinamo isi vede linistit de pregatirea pentru reluarea in forta a campionatului, cu un inceput de sezon care a schimbat putin si temperatura din jurul echipei.

Fotbalul romanesc are insa un obicei pe care il cunoastem de prea mult timp. Cand lucrurile nu merg la echipa nationala, privim spre selectioner. Cand nu merg la cluburi, privim spre antrenor. Cand nu merg nici acolo, privim spre conducatori. Iar dupa ce am epuizat toate aceste variante, cineva isi aminteste, de obicei, ca fotbalistul nu apare din senin la douazeci de ani, in tricoul echipei nationale, ca un iepure scos din palaria unui magician obosit.

Fotbalistul incepe mult mai devreme. Incepe pe un teren mic, intr o dupa amiaza in care iarba este uneori verde, alteori doar intentioneaza sa fie verde, cu o minge care pare uriasa in raport cu picioarele copilului si cu un parinte care sta undeva pe margine si priveste. Copilul alearga dupa minge fara sa stie nimic despre strategii, licente UEFA, clasificari, contracte sau valoarea de piata a unui jucator. Pentru el exista doar mingea si o idee simpla, aproape copilareasca prin frumusetea ei: vreau sa fiu fotbalist.

Cam de aici ar trebui sa inceapa orice discutie serioasa despre fotbalul juvenil romanesc. Numai ca aici apare primul paradox.

In Romania avem astazi mai multe academii, mai multe cluburi de copii si juniori, mai multe criterii de clasificare si un sistem federal mult mai elaborat decat in urma cu cativa ani. In 2019, prima editie a clasificarii FRF cuprindea 58 de cluburi, iar in 2026 au intrat in proces 130. Clasificarea urmareste sapte domenii, de la strategie si filosofie pana la staff tehnic, infrastructura si rezultate, iar rezultatele reprezinta 22,11% din punctaj, stafful tehnic 18,27%, iar infrastructura 21,65%.

Cu alte cuvinte, sistemul nu mai poate fi descris pur si simplu drept o jungla fara reguli. Are reguli, are criterii, are licente, are clasificari si are chiar programe special construite pentru dezvoltarea individuala a juniorilor.

FRF deruleaza, de pilda, proiectul Top Football Academies, in care academii partenere lucreaza dupa un model orientat spre dezvoltarea individuala, cu planuri personalizate pentru jucatori, evaluare continua, pregatire suplimentara si educarea staffului tehnic.

Si atunci apare intrebarea care ne intereseaza cu adevarat: daca sistemul s a perfectionat si profesionalizat, unde se pierde talentul? Pentru ca una dintr cele mai usoare greseli pe care le putem face este sa spunem ca Romania nu mai produce tineri fotbalisti. Datele nu ne permit o asemenea concluzie. In sezonul 2025-2026, in Superliga au evoluat 108 jucatori U21, dintre care 60 au debutat in prima liga, iar tinerii au inscris 72 de goluri si au oferit 50 de pase decisive. Dinamo si AFK Csikszereda au folosit cate zece jucatori U21, iar Farul, FC Arges si Metaloglobus cate noua. Deci tineri exista.

Intrebarea este alta: cati dintre ei sunt transformati din copii talentati in fotbalisti adevarati si cati ajung, la capatul drumului, acolo unde ii visau parintii lor?

Aici incepe diferenta dintre fotbalul juvenil si industria fotbalului juvenil. O scoala de fotbal recreationala nu are nicio obligatie de a produce urmatorul Hagi. Daca ia un copil de sase ani, il invata sa alerge, sa paseze, sa si respecte colegii si sa nu se prabuseasca sufleteste atunci cand pierde un meci, isi poate indeplini foarte bine misiunea. Fotbalul poate fi educatie, sanatate, socializare si bucurie, iar un copil nu trebuie transformat obligatoriu intr un produs pentru export doar pentru ca a primit o pereche de ghete si un numar pe tricou.

Problema apare in momentul in care peste aceasta activitate se asaza cuvantul performanta. Performanta schimba regulile jocului. Cere selectie, metodologie, evaluare, antrenori pregatiti si rabdare, dar cere mai ales curajul de a i spune unui parinte un adevar pe care nu il va primi intotdeauna cu aplauze: copilul lui poate sa nu aiba, in acel moment, profilul necesar pentru performanta.

Aici incepe zona sensibila a fotbalului juvenil privat. Parintele este, in acelasi timp, parinte si finantator. Copilul este copil, dar pentru o structura comerciala poate deveni si client. Academia este centru de formare, dar este si afacere. Antenorul este specialist, dar este si angajat. Iar omul care conduce afacerea trebuie sa plateasca terenul, echipamentele, salariile, transportul si toate celelalte lucruri care nu apar in fotografia frumoasa de la sfarsitul turneului, atunci cand copiii ridica trofeul deasupra capului si adultii zambesc larg in jurul lor. Nimic din toate acestea nu este, in sine, suspect.

Intrebarea apare atunci cand interesele se intalnesc. Ce se intampla cand academiei ii este mai usor sa pastreze copilul decat sa i spuna ca nu mai face progres? Ce se intampla cand parintele considera ca plata abonamentului ii ofera si dreptul moral la titularizare? Ce se intampla cand un antrenor trebuie sa aleaga intre ceea ce este bine pentru dezvoltarea unui copil si ceea ce este convenabil pentru linistea unei grupe?

De aici ar incepe "ancheta". Nu putem sa spunem ca toate academiile procedeaza asa. Ar fi o nedrepate si, mai grav as da dovada de o doza de lenevie crasa in materie de documentare. Putem intreba insa daca mecanismul economic creeaza aceasta tentatie si daca exista suficiente filtre pentru ca interesul sportiv al copilului sa ramana deasuspra celui comercial.

Pentru ca, daca un copil nu este suficient de bun pentru abonamentul lunar, undeva s a produs o confuzie. Iar daca un copil este suficient de bun pentru performanta, dar ramane ani intregi intr o grupa care nu il mai dezvolta pentru ca nimeni nu vrea sa l piarda, confuzia devine si mai grava.

Aici intra in scena selectia. In teorie, lucrurile sunt aproape elegante. Se evalueaza tehnica, coordonarea, viteza, inteligenta de joc, capacitatea de invatare, caracterul, disciplina si potentialul de dezvoltare. In realitate, copilul nu intra pe teren singur. Vine cu familia lui, cu situatia economica a familiei, cu relatiile familiei, cu reputatia antrenorului si, uneori, cu recomandari pe care nimeni nu le trece in fisa de evaluare. Nu spun ca nepotismul este regula. Nu am voie sa transform zvonul de la marginea terenului in proba. Dar nici nu cred ca trebuie sa ne prefacem ca intrebarea nu exista.

Daca un copil este selectat pentru ca este bun, este perfect normal. Daca este selectat pentru ca este recomandat de cine trebuie, iar alt copil, poate mai talentat, ramane in afara terenului, avem o problema. Iar daca asemenea cazuri exista, ele trebuie demonstrate cu nume, date si marturii, nu cu povesti de vestiar. Asta este diferenta dintre o "ancheta" si o barfa.

Poate ca de aici ar trebui sa pornim si cand vorbim despre antrenori. Romania are astazi un sistem de licentiere care nu mai poate fi ignorat. Academia Nationala de Fotbal explica foarte clar ca UEFA C este o calificare de instructor, nu echivalentul calificarii de antrenor de fotbal, iar accesul la UEFA B presupune detinerea carnetului de antrenor. Mai departe exista UEFA A, UEFA Pro, UEFA B Juniori si UEFA A Elita Tineret, ultimele doua fiind constituite special pentru dezvoltarea juniorilor si pentru trecerea catre fotbalul profesionist.

Asadar, intrebarea nu mai este daca Romania stie cum ar trebui pregatit un antrenor de copii. Stim. Intrebarea este cine se afla efectiv pe teren. Pentru ca o licenta pusa frumos intr un dosar nu alearga dupa copil, nu ii corecteaza pozitia corpului cand primeste mingea si nu ii explica de ce pasa trebuie data inainte ca adversarul sa inchida unghiul. Toate acestea le face omul care sta langa teren.

De aceea, documentarea trebuie dusa pana la capat: cine sunt antrenorii, ce licente au, ce categorie pregatesc, cata experienta au si cat din ceea ce apare in organigrama unei academii se regaseste realmente, in fiecare dupa amiaza, in teren. Nu este o curiozitate birocratica. Este diferenta dintre hartie si fotbal. Iar daca vrem sa intelegem fotbalul juvenil, trebuie sa intelegem si relatia lui cu parintii.

Nu intamplator, FRF a introdus in 2026 un curs dedicat comunicarii si relatiei dintre academii si parinti, iar Federatia a instituit in acest an si o procedura disciplinara pentru comportamentul neadecvat al parintilor si spectatorilor la meciurile de juniori U7-U16. Federatia vorbeste explicit despre presiunea de la marginea terenului si despre necesitatea de a proteja bucuria jocului copiilor. Exact! Ati intuit corect. Este vorba despre celebrul "cartonas negru".

Asta spune ceva. Parintele nu mai este doar omul care duce copilul la antrenament. A devenit o piesa importanta in ecosistemul fotbalului juvenil. Uneori este cel care sacrifica timp, bani si energie pentru copil. Alteori devine omul care vede in fiecare meci o auditie pentru viitoarea cariera a propriului fiu. Iar cand tatal incepe sa creada ca suma platita lunar trebuie sa se transforme obligatoriu in minute de joc, fotbalul incepe sa semene cu o institutie in care chitanta vine sa negocieze cu talentul.

Aici este una dintre cele mai delicate granite ale fotbalului juvenil. Pentru ca plata cumpara un serviciu. Nu cumpara talent, titularizare, selectie si, in mod normal, nici viitorul.

Nu as vrea sa pun toata povara pe umerii academiilor. Un copil poate fi crescut bine pana la 15 sau 16 ani si pierdut in anii care urmeaza. Poate sa aiba tehnica, inteligenta si caracter, dar sa nu gaseasca un club dispus sa i ofere minute. Poate sa fie foarte bun la juniori si sa descopere, in fotbalul de seniori, ca lumea nu mai are aceeasi rabdare.

Aici apare una dintre marile intrebari ale fotbalului romanesc: cum se face trecerea de la copilul bun la juniorul valoros si de la juniorul valoros la profesionist? Pentru ca intre cele doua exista o prapastie pe care nici cea mai valoroasa academie nu o poate traversa singura.

Regula U21 a oferit tinerilor o usa catre Superliga, iar cifrele sezonului trecut arata ca usa este folosita. Dar faptul ca 108 jucatori U21 au evoluat in campionat nu ne spune automat cati dintre ei au parcurs un proces complet si corect de formare si cati vor ajunge fotbalisti de nivel international.

Aici cred ca ar trebui sa fim atenti la o alta iluzie oferita de fotbalul romanesc: aceea ca un debut la 19 sau 20 de ani inseamna automat ca sistemul si a facut treaba. Nu inseamna. Este doar o borna. Drumul adevarat abia incepe. Si atunci poate ca problema nu este ca avem prea putine academii, ci ca inca nu stim suficient de bine cat de multe dintre ele reusesc sa transforme talentul brut in valoare fotbalistica si cat de multe reusesc sa duca aceasta valoare pana la nivelul profesionist.

Aici ar trebui sa se schimbe si criteriul nostru de masurare. O academie nu ar trebui privita doar prin numarul copiilor inscrisi, al echipelor participante sau al trofeelor castigate la categoriile mici. Important este si cati dintre copiii ei au facut pasul catre nivelul urmator, cati au ajuns in fotbalul profesionist, cati au fost convocati la loturile nationale si cati si au gasit in cele din urma un loc in fotbalul mare. Iar aceasta idee este deja prezenta in metodologia FRF, care include rezultatele si furnizarea de jucatori in evaluarea academiilor.

Numai ca o clasificare este o fotografie. Cariera unui fotbalist este un film. Iar noi trebuie sa vedem filmul. Trebuie sa urmarim copilul de la prima selectie pana la primul contract profesionist si sa intelegem unde se rupe pelicula atunci cand se rupe. Uneori poate fi vorba despre selectie alteori despre metodologie, despre antrenor, despre familie, despre club sau despre tranzitia catre seniori, iar in anumite situatii factorul economic poate avea si el un rol. Important este ca fiecare asemenea ipoteza sa fie verificata, nu declarata adevar inainte de a fi cercetata.

Poate ca acesta este motivul pentru care talentul romanesc nu dispare intr un singur loc, ci se pierde cate putin in fiecare veriga a lantului. Asta ar explica si paradoxul pe care il traim. Avem mai multe academii decat acum cativa ani, avem un sistem de clasificare, avem licente specializate pentru antrenorii de juniori, avem program de dezvoltare individuala, avem competitii si avem tineri care joaca in Superliga. Si totusi, atunci cand privim catre nivelul superior al fotbalului european, sentimentul de lipsa ramane. Poate ca nu avem o problema de cantitate. Poate ca avem o problema de conversie.

Stim sa aducem copilul la fotbal, dar nu suntem inca suficient de buni la a l transforma in fotbalist. Stim sa i punem tricou, sa i facem fotografie, sa i oferim un turneu si o medalie, dar mai trebuie sa stim si ce facem cu omul care creste in tricoul acela. Iar aici incepe, pentru mine si nu cred ca doar pentru mine, adevarata intrebare despre academiile romanesti. Nu daca sunt private sau publice, nu daca au gazon sintetic sau iarba naturala, nu daca au zece echipe sau douazeci si nici macar daca au un trofeu in vitrina. Intrebarea este daca, dupa cativa ani, copilul care a intrat pe poarta academiei mai este acolo cu acelasi vis si, mai ales, daca a primit instrumentele pentru a l transforma in realitate.

Pentru ca o academie adevarata ar trebui sa accepte un paradox pe care contabilitatea il intelege mai greu: uneori, cel mai bun rezultat al ei este sa si piarda copilul. Sa l trimita mai sus, sa l dea unui club profesionist, sa l vada plecand si sa se bucure cand altcineva il promoveaza. Intr o astfel de academie, pierderea unui copil poate fi, de fapt, dovada succesului.

Intr o afacere care traieste exclusiv din numarul abonamentelor, pierderea copilului este o problema de contabilitate.

Intre cele doua se afla, poate, intreaga filosofie a fotbalului juvenil romanesc. Si aici trebuie sa fim atenti la o capcana foarte romaneasca: aceea de a confunda activitatea cu performanta. Faptul ca un teren este plin nu inseamna ca fotbalul romanesc creste fotbalisti. Faptul ca un copil are echipament, antrenament si fotografie de echipa nu inseamna ca este format. Faptul ca o academie castiga un turneu U11 nu inseamna ca a castigat viitorul acelui copil.

La opt ani, fotbalul se poate castiga cu un copil care alearga mai repede decat ceilalti. La optsprezece ani, nu mai este suficient. Acolo incepe fotbalul adevarat.

Si poate ca exact aici trebuie sa ne intoarcem la inceputul povestii. La copilul care alearga dupa minge si nu stie inca nimic despre toate acestea. El nu stie daca academia lui va fi pe locul unu sau pe locul o suta. Nu stie ce licenta are antrenorul. Nu stie cat plateste tatal sau. Nu stie ce procent reprezinta staff ul tehnic in clasificarea FRF. Nu stie nici macar ca, intr o zi, cineva va incerca sa i explice de ce nu a ajuns fotbalist. El stie doar ca i place mingea. Si poate tocmai de aceea merita sa fim ceva mai atenti cu el.

Pentru ca atunci cand fotbalul romanesc isi cauta urmatoarea generatie, nu are nevoie doar de mai multe academii, de mai multe discursuri si de mai multe clasamente. Are nevoie sa stie unde se pierde talentul intre prima selectie si primul contract profesionist, cine il pierde, de ce il pierde si daca acel copil a avut vreodata o sansa reala.

Probabil ca adevarata intrebare nu este daca academiile romanesti sunt fabrici de fotbalisti sau fabrici de abonamente. Poate ca intrebarea este mult mai veche si mult mai simpla: Ce facem cu un copil atunci cand visul lui incepe sa coste bani? Pentru ca, din clipa aceea, fotbalul nu mai este doar joc. Devine industrie, educatie, selectie, competitie si, uneori, afacere.

Iar undeva, in mijlocul tuturor acestor adulti care stiu ce este bine pentru el, copilul inca alearga dupa minge.

Poate ca ar fi bine sa nu uitam niciodata pentru cine a inceput, de fapt, totul...