Azi trebuia să fie despre tine. Ai fi împlinit 49 de ani, căpitane. Ai fi avut în vitrină trofee câștigate cu Dinamo, ai fi purtat cu mândrie tricoul naționalei, ai fi prins, poate, un transfer important, dar într-un final, ai fi revenit acasă, pentru că tu ai fost și ai fi rămas mereu al lui Dinamo. Ți-ai fi încheiat cariera aici, în aplauzele celor care te-au iubit, în uralele tribunelor care nu te-au uitat. Ai fi fost antrenor, poate director sportiv, dar sigur ai fi fost tot în mijlocul nostru.
Dar tu n-ai mai avut timpul ăsta, iar clubul pe care l-ai iubit a trecut printr-un coșmar.
A început atunci, în 2007. În acea seară cu Lazio, când Dinamo putea scrie istorie, dar în loc de asta, s-au ridicat întrebări grele, suspiciuni care au rămas până azi. Dacă ai fi fost acolo, poate ai fi schimbat destinul. Poate nu începea decăderea. Poate nu urmau ani în care clubul a fost vândut la bucată, în care oamenii care trebuiau să-l protejeze l-au lăsat pradă intereselor meschine.
Anii următori au fost o agonie. Ani în care Dinamo a fost folosit doar pentru profitul unora, în care clubul a fost secătuit, iar performanțele au devenit amintiri îndepărtate. Prima insolvență a venit ca o condamnare. Am fost aruncați în mediocritate, pierduți între promisiuni de redresare și realitatea sumbră a datoriilor.
Și când credeam că nu se poate mai rău, am fost puși în fața celui mai umilitor moment: clubul tău, Cătălin, clubul pentru care ai dat tot, a fost scos la vânzare pe 1 leu. Ca și cum tot ce a însemnat Dinamo ar fi fost redus la nimic. Ca și cum istoria ar fi fost de vânzare pe mărunțiș.
Apoi au venit spaniolii. Așa-zișii salvatori care nu au făcut decât să îngroape și mai tare acest club. Promisiuni goale, minciuni, jucători neplătiți, haos total. Ai fi putut privi toate astea, căpitane? Ai fi acceptat să vezi cum Dinamo era târât în cea mai grea perioadă din existența sa? Când clubul a ajuns la a doua insolvență, când eram pe marginea prăpastiei, ai fi renunțat?
Nu, tu nu ai fi renunțat niciodată. Așa cum nici noi nu am făcut-o. Pentru că, deși nu ai mai fost aici, de undeva, cumva, ne-ai transmis dârzenia ta. Chiar și în cele mai negre zile, am ridicat privirea spre numele tău și am știut că nu putem lăsa Dinamo să moară.
Când am căzut în liga a doua, când ploaia de la Giurgiu ne-a înecat speranțele, ai fi fost acolo, lângă noi. Ai fi strâns din dinți, ai fi ridicat ochii spre tribune și ai fi știut că nu suntem singuri. Și nici n-am fost. Pentru că în fiecare scandare, în fiecare steag ridicat, în fiecare suflet care a refuzat să renunțe, ai fost tu.
Și azi, dacă ai fi fost aici, ai fi fost mândru. Pentru că Dinamo trăiește. Pentru că după toate furtunile, ne-am ridicat din nou. Pentru că am refuzat să cedăm, pentru că am luptat, pentru că nu ne-am lăsat îngenunchiați. Poate ai fi fost și tu acolo pe bancă, lângă prietenul tău, lângă Florentin, trăind din plin renașterea acestui club. Ai fi văzut cum, încet, lucrurile se așază, cum Dinamo își regăsește drumul, cum suporterii sunt din nou acolo, cum stadionul se umple, cum echipa pe care ai iubit-o e din nou în picioare.
Azi trebuia să fie despre tine. Dar de fapt, în fiecare zi e despre tine. În fiecare băiat care își pune pentru prima oară un tricou alb-roșu, în fiecare copil care învață cine ai fost, în fiecare suporter care cântă numele tău. Pentru că Dinamo merge mai departe. Pentru că noi mergem mai departe. Și pentru că tu, căpitane, nu ai plecat niciodată cu adevărat!
