0 – 0! Nota de plata pentru toti cei care s-au crezut invincibili!
Aseara, in ziua de Sfantul Nicolae, derby-ul a scos la iveala un 0 – 0 care nu spune nimic pe tabela, dar spune multe despre cei implicati. Privindu-l, ai fi zis ca fotbalul romanesc tocmai a primit nuielusele traditionale, iar singurii care au primit bomboane au fost suporterii dinamovisti din peluza, veniti in numar mare si cu o energie care a facut tot stadionul sa para un bec ars in fata unui far de nava.
Aproape 7000 de fani dinamovisti au intrat pe stadion ca niste torte ambulante, cu pasul apasat si cu vocea ridicata, nu ca niste simpli suporteri. Erau acolo cu alta fibra, cu alta incapatanare, cu acel aer specific al unei comunitati care a inteles ca fotbalul se joaca si in tribune. Si cum in peluza opusa se lasase o tacere de serbare ratata, contrastul devenea aproape ridicol. Gazdele pareau un grup de elevi prinsi nepregatiti la ora de sport, fara ghete potrivite, fara chef, poate chiar fara Mos.
Partida a inceput cu un mesaj clar: Dinamo i-a fortat pe toti sa simta ca sunt acolo. A urcat liniile, a intrat in dueluri cu o intensitate rar vazuta in fotbalul nostru si a adus in primele minute un ritm de parca jucatorii stiau ca adversarul lor are nevoie de o trezire fortata. Cealalta echipa a reactionat cu lentoarea cu care se raspunde la apel intr o dimineata geroasa. A incercat timid o combinatie, s a impiedicat, s-a uitat spre tribuna oficiala dupa aprobari.
Prima lor ocazie serioasa a fost un sut, dar nu a avut intensitate. Mingea s-a dus lin, cuminte, ca o replica spusa fara convingere. Exact in stilul lor: multa poza, putina substanta. Nicio surpriza. Nu e prima data cand par adolescenti fortati sa arate maturitate.
Bara lui Eddy a fost momentul care a spart calmul fals. Zgomotul metalic a trezit peluza dinamovista mai tare decat orice foc de artificii pus la dispozitie de gazde. Kopic si a dus mainile la cap, constient ca acolo putea sa se decida tot meciul. Acolo s-a auzit si suspinul inevitabil al adversarilor, acel suspin pe care il auzi cand iti dai seama ca partida incepe sa alunece intr o directie incomoda.
Personal consider ca Raul Oprut a fost in seara asta in alta poveste. Intr-un meci in care multi au jucat “bine”, el a jucat altceva. A inchis culoarele cu o naturalete enervanta pentru cei din fata lui, a inchis spatiile, a construit relatii de joc, iar totul cu o precizie care a facut peluza adversa sa para o galerie de spectatori pasivi, nu de participanti. A fost jucatorul pe care il simti, nu doar il vezi. Un fotbalist care produce acele suspine mici, alea care arata ca nu ai cum sa treci de el.
Si totusi, echilibrul a ramas acolo, in aer. Nu unul frumos, ci unul nascut din frica reciproca. Dinamo a impins jocul, FCSB s-a retras, rezervele lor au intrat in graba, fara claritate. Unii trageau de meci, altii de timp. Era o tensiune similara unei familii in care toti stiu ca o sa se certe, dar nimeni nu vrea sa inceapa.
Inainte de meci, declaratiile au setat tonul. Kopic a vorbit simplu, limpede, fara artificii. A transmis incredere. Catalin Cirjan a adus entuziasmul tanarului care intelege ce inseamna un derby, iar asta s-a vazut in teren. Nu a reusit golul, dar a fost motorul care a ridicat linia ofensiva si a impus un ritm de care Dinamo avea nevoie.
Fluierul final a adus acea liniste ciudata care nu seamana nici cu satisfactie, nici cu frustrare completa. Mai degraba parea linistea celui care a stiut ca merita mai mult, dar a plecat cu jumatate de premiu. Fara gol, dar cu sentimentul clar ca doar o echipa a existat cu adevarat pe teren.
Cealalta inca isi cauta Mosul. Sau ghetutele. Sau curajul. Ori toate trei, intr-un sac in care se gasesc de obicei doar scuze.
Cand tragi linie, raman cateva imagini care nu se uita. Peluza dinamovista dominand stadionul ca o furtuna. Oprut ridicand zona defensiva de pe partea stanga la nivelul unui zid de beton. Dinamo jucand cu demnitate, cu energie, cu acea rautate sanatoasa pe care o ai cand stii ca nu esti acolo ca sa speri, ci ca sa impui.
Intr o seara fara goluri, Dinamo a fost singura echipa care a aprins lumini adevarate. Singura care a aratat ca are puls, miez, identitate.
Ceilalti au ramas in semiintuneric, cu niste ghetute goale si o intrebare care nu mai are nevoie de raspuns: de ce derby-urile, chiar si fara goluri, ii prind atat de mici?
Pentru ca Dinamo creste, iar ei doar se prefac.
Si asta, intr-un 0 – 0, e mai important decat orice tabela.
