Dragostea care nu cere explicații
Există un tip de iubire care nu are nevoie de justificări, argumente sau trofee. O iubire care nu întreabă „cât e scorul” sau „ce loc ocupăm în clasament”. O iubire care bate din palme chiar și la înfrângeri și care trăiește fiecare meci ca pe o finală. Aceasta este dragostea copiilor pentru Dinamo, sinceră, pură, fără condiții.
Voci curate, emoții reale
Într-o ediție specială a emisiunii Totul pentru Dinamo la Feminin, glasurile celor mici au acoperit zgomotul cinic al lumii moderne. Fie că aveau 7, 11 sau 16 ani, fiecare copil a vorbit despre Dinamo cu o candoare greu de descris. Unii nu-și amintesc primul meci la care au fost, dar își amintesc clar emoțiile. Alții nu pot explica prin cuvinte de ce țin cu Dinamo, doar simt.
De exemplu, Alex, un adolescent din Baia Mare, a spus simplu: „Nu știu… într-o zi m-am trezit și țineam cu Dinamo.” O mărturisire care arată clar că dragostea pentru Dinamo nu se alege, ci te alege ea.
În plus, Rareș, un băiețel de doar 7 ani din Galați, recunoaște că nu a văzut niciodată o victorie cu FCSB, dar speră la ea cu toată inima: „Când adversarul are 1-0 sau 2-0, eu încă sper că Dinamo egalează.”
La rândul ei, Corina, 11 ani, din București, a plâns tot drumul spre casă după o înfrângere cu Rapid. Deși nu-și amintește primul meci, emoțiile sunt vii: „N-am putut să mă opresc din plâns.” Mai mult, își adaptează orarul pentru a ajunge la meciuri, mergând direct de la școală la stadion.
Totodată, Vlăduț, care are probleme de vedere, vine constant în peluză. Deși nu poate vedea acțiunea decât pe jumătate de teren, se bazează pe reacțiile tribunei: „Mereu prefer peluza. E cel mai frumos loc.”
Și David, 16 ani, din Slobozia, și-a descoperit dragostea prin familie. „Toți sunt dinamoviști, n-aveam cum să nu iubesc Dinamo.” A lovit mingea de start la un meci și visează să ajungă arbitru în Liga I. Deși va fi imparțial pe teren, recunoaște: „inima mea e clară.”
Când fanii devin simboluri
Acești copii nu întreabă de clasament, nu cer explicații și nu caută vinovați. Ei doar iubesc. Și prin iubirea lor ne reamintesc nouă, celor mari, ce înseamnă să ții cu Dinamo cu adevărat.
Spiritul dinamovist nu moare pentru că n-a fost niciodată rațional. Dimpotrivă, a fost, este și va rămâne o emoție transmisă din tată în fiu, din peluză în suflet.
Prin urmare, când Rareș visează să apere poarta, când Corina merge direct de la școală la stadion și își potrivește orarul doar ca să nu rateze meciurile, când Vlăduț trăiește jocul prin zgomotul tribunei, iar Alin vine singur la stadion și spune „o să batem”, Dinamo trăiește. Nu în clasament. Ci în suflete.
