Articol de Emil Craciunica :
In ultimii ani, am identificat o specie rara in fauna presei sportive: moralizatorul de birou. Pradator nocturn al tastaturii. Vaneaza cuvinte, nu mingi. Si cand prinde un pusti de 23 de ani, isi umfla pieptul ca un porumbel care a descoprit brusc etica.
Jurnalistul Cristian Geambasu s a trezit de dimineata ingrijorat. Nu de mizeria structurala din fotbalul romanesc. Neah! Nu de patronii care schimba antrenori ca pe sosete. Nici vorba! Ci de faptul ca tanarul capitan de la Dinamo a scandat cu galeria.
Gata! Catastrofa morala! Prabusire de civilizatie! Cod rosu pentru patrimoniul cultural al patriei noastre dragi.
Intr un editorial al domnului sus mentionat, ni se explica doct ca banderola nu este o bucata de material, ci o relicva. Ca istoria apasa pe umarul tanarului capitan ca o mana invizibila de profesor sever. Ca demnitatea se masoara in decibeli scazuti si in distanta regulamentara fata de gardul care desparte suporterii de teren.
Da, trebuie sa recunosc ca asta suna frumos. Aproape academic. Aproape solemn. Aproape ipocrit.
Pentru ca in spatele predicii sta un mic truc retoric. Se construieste un altar din trecut. Se asaza pe el umbrele unor capitani legendari. Apoi se aduce in fata altarului un baiat de 23 de ani si i se spune, cu o superioritate parfumata, ca nu este vrednic. Ca nu intelege istoria si ca ar trebui sa taca si sa studieze.
Asa arata justitia morala la masa de scris. Curata. Fara noroi pe ghete.
Doar ca editorialul aluneca repede din zona ideii in zona executiei publice. Nu mai discutam un comportament. Disecam un om. Ii lipim etichete. Il reducem la caricatura. Filosof de ocazie. Capitan imatur. Aproape impostor. Si totul in numele demnitatii.
Trebuie sa recunosc ca pentru mine este fascinant cum demnitatea este aparata prin ridiculizare. Cum traditia este protejata prin umilire, cum eleganta discursului se transforma in bata invelita in catifea.
Da, domnilor, putem sa discutam daca un capitan trebuie sa participe la injurii. Este o dezbatere legitima. Institutionala, chiar. Serioasa. Dar una este sa critici gestul si alta este sa sugerezi ca omul nu merita tricoul pentru ca nu se aliniaza standardului tau de muzeu.
Dinamo nu este o vitrina cu exponate din ceara. Nu este un tablou inramat in sepia. Este un club de traditie care a trecut prin faliment, prin umilinte, prin ani de supravietuire la limita. Iar legatura dintre jucatori si galerie nu s a nascut in saloanele literare. S a nascut pe stadion, in frig, in frustrare si in orgoliu.
Sa transformi aceasta realitate intr un proces de intentie tine mai mult de orgoliu jurnalistic decat de grija autentica pentru club.
Si mai e ceva…
Cand aduci in discutie zvonuri despre valoarea sportiva a unui jucator intr un text despre morala, nu mai esti profesor. Devii procuror. Iar rechizitoriul tau miroase a satisfactie personala.
Aici s a produs fisura, dupa parerea mea. Nu in critica gestului. Ci in placerea de a l pune la colt. In satisfactia de a spune public, cu o ironie lustruita, ca tanarul nu e la nivelul umbrei care il apasa.
Pentru noi, dinamovistii care am stat in ploaie pe Stefan cel Mare sau pe alte satdioane, cu semintele lipite de talpa si cu injuratura venind ca reflex, lucrurile sunt mult mai simple. Vrem caractere. Vrem lideri. Vrem respect. Dar nu acceptam ca respectul pentru istorie sa fie folosit ca o bata simbolica impotriva celor care incearca sa o duca mai departe, cu toate stangaciile lor.
Catalin Cirjan poate ca a gresit. Si sunt sigur ca va invata. Poate ca peste ani va face lucrurile altfel. Dar a l reduce la caricatura capitanului imatur doar pentru ca nu corespunde idealului tau de manual, e o forma de comoditate intelectuala.
Cand un jurnalist de talia lui Cristian Geambasu ajunge sa vorbeasca despre javre si demnitate in aceeasi respiratie, problema nu mai este doar la capitanul din teren. Este si la tribunul din redactie.
Istoria nu se apara cu degetul ridicat. Se onoreaza fara sa strivesti pe cineva sub ea. Iar istoria lui Dinamo nu are nevoie de paznici isterici. Are nevoie de memorie lucida.
Iar luciditatea adevarata nu urla din redactii…
